Minciunile mass-media în cazul MISA merg de la inexactități și informații false la fantasmagorii elaborate

de Angela Anghel

 
Prin definiție (o definiție pe care ne place să o credem, deși nu are nicio legătură cu realitatea), scopul jurnalismului este să informeze corect societatea asupra evenimentelor importante pentru cetățeni. La modul ideal, această activitate ar fi guvernată numai de interesul public și ar impune ca standard profesional de bază relatarea adevărului și numai a adevărului, într-un mod imparțial și corect. În spațiul public contemporan, presa este mai degrabă un instrument de manevră. Nu rareori, forța incomparabilă a presei este folosită chiar ca armă împotriva unor lideri care deranjează, împotriva unor peroane care au curajul să spună anumite adevăruri sau să militeze contra curentului, sau  împotriva unor grupuri considerate, din varii motive, indezirabile. Mass-media oferă o armă psihologică și informațională teribilă celor care o dețin și o controlează. Asistăm în ultimele decenii la un paradox psihologic și sociologic: deși ies la iveală tot mai multe cazuri în care presa a abuzat de puterea sa și nu a scris adevărul, ci a fost folosită ca instrument de dezinformare, majoritatea oamenilor tind să aibă încredere totală în ceea ce citesc în presa scrisă sau văd la televizor.

Minciuna, între strategie de realizare a propriilor interese și profesie

 

Orice mincinos care speră să nu fie prins cu minciuna știe că are nevoie de o oarecare logică sau coerență a scornelilor sale. De exemplu, mincinosul trebuie să aibă o bună memorie, ca să poată reține ce a spus, să nu se contrazică și, în plus, să mențină oarecum firul plăsmuielilor sale într-o zonă credibilă. Atunci când cineva le pune la îndoială spusele (sau dacă ei înșiși se simt cu musca pe căciulă și au senzația că minciuna lor nu-i suficient de „solidă” sau „convingătoare”), mincinoșii au reacții diferite: unii evită confruntarea prefăcându-se că minciuna n-a fost niciodată spusă, iar alții bat în retragere. Există însă și unii mincinoși care se străduie în mod lamentabil să ne convingă că minciuna lor e „adevărată”, încercând să justifice minciuna sau să o întărească. De obicei, ei fac aceasta prin alte minciuni, din ce în ce mai mari. Escaladarea minciunii, în scopul de a justifica minciunile anterioare, îi duce pe mincinoșii în cauză mult dincolo de granița credibilului și veridicității și de regulă aceasta este vizibil pentru toți ceilalți, numai pentru ei, nu.

Sunt, de altfel, multe tipuri de mincinoși. Marea majoritate a oamenilor se complac în a folosi minciuni convenționale, mai mici sau mai mari. În plan personal, minciuna e o soluție comodă, deși penibilă, pentru tot felul de situații pe care nu suntem capabili să le gestionăm în mod corect și înțelept. De obicei oamenii mint pentru că urmăresc ceva, sau vor să își justifice greșelile, sau vor să aibă un avantaj asupra altora. Din păcate, unora chiar profesia le impune să mintă, caz în care sunt cu siguranță antrenați să mintă eficient. Cu toate acestea, respectivii sunt ferm convinși că în situații profesionale nu-i vorba de minciună, ci de politică, sau de strategie de marketing, sau de PR, sau de tehnici de vânzări, sau de NLP sau alte șmecherii sau meserii la modă, inclusiv jurnalism. Unii dintre cei cărora profesia le impune să mintă se simt poate un pic stânjeniți sau vinovați, dar majoritatea nu au nicio problemă cu minciuna. Pe lângă toți aceștia există, desigur, și mitomanii, care ajung să creadă propriile invenții într-atât încât ei nici măcar nu-și mai pot da seama care este adevărul.

Jurnaliștii se încurcă în propriile minciuni în cadrul campaniei anti-MISA

 

Unul dintre cele mai bizare aspecte ale campaniei mediatice de defăimare a școlii de yoga MISA și a profesorului yoga Gregorian Bivolaru este faptul că jurnaliștii nu se sfiesc deloc să publice minciuni cu toptanul, uneori grotești, alteori pur și simplu ridicole, alteori mărunte și inutile. Dintre toate aceste minciuni, unele ies în evidență prin inventivitatea lor, fiind de-a dreptul spectaculos de neverosimile. Este uluitor că niște oameni care probabil au făcut o facultate și ar trebui să aibă un anumit nivel de inteligență pentru a profesa jurnalismul pot scrie sau spune niște aberații atât de absurde, niște minciuni atât de gogonate, fără să le crape obrazul de rușine și fără să se jeneze de aberațiile pe care le pot scrie.

Adeseori, unii jurnaliști care scriu astfel de minciuni prin care aduc tot felul de acuzații școlii de yoga MISA, neavând nici cea mai mică dovadă pentru ceea ce afirmă, recurg la o „justificare de avarie”: pretind că au fost martori oculari la niște „evenimente” pe care fie le-au inventat ei înșiși, fie le-au copiat de la alți jurnaliști mincinoși. În articolele despre MISA, minciunile sunt atât de multe, atât de supradimensionate, atât de ilogice, încât nici invocarea prostiei sau necunoașterii nu le-ar putea justifica.

Iată doar două exemple: în septembrie 1993, o tânără jurnalistă de la România Liberă publica un articol în care povestea cu lux de amănunte cum a fost la Costinești, în perioada taberei yoghine, și ce anume a văzut ea că se petrecea în zona golfului francez (inclusiv ce se vindea la tarabele cu cărți și mâncare). Ea insistă asupra impresiilor personale: ce i-a plăcut și ce nu, ce gânduri i-au venit, cum miroseau bețișoarele parfumate vândute la tarabe etc. Prin propria ei impresie negativă, ziarista justifică toate apelativele jignitoare pe care le folosește la adresa yoghinilor – pentru că ea a fost, chipurile, acolo, și știe despre ce este vorba. Toate bune și frumoase, dacă articolul respectiv nu ar fi fost copiat integral după un alt articol, apărut în luna august într-un jurnal estival din Costinești, scris de un alt jurnalist.

Și al doilea exemplu din categoria minciunilor justificate prin pretinsa mărturie a jurnaliștilor. În aprilie 2004, o jurnalistă susținea în direct la televizor că ar fi asistat, cu ani în urmă, în tabăra yoghină de la Herculane, la „sex în grup”. Ea nu a fost capabilă să ofere niciun detaliu concret despre ce anume implica respectiva activitate și nu a explicat nicidecum de ce, fiind martoră la o infracțiune, nu a reclamat nimic la Poliție. Mai mult, se pare că nefericita și traumatizata martoră a fost de fapt să facă baie la una din celebrele „cădițe” de pe Valea Cernei unde, în fiecare primăvară, sute de oameni vin să facă băi termale. Printre ei sunt cu siguranță și mulți yoghini, dintre participanții la tabăra de la Herculane. Jurnalista respectivă nu a fost capabilă să ne spună nimic concret, dar, fiindcă este jurnalistă, se pare că noi trebuie să acceptăm ideea că ea a fost martoră la o scenă de „sex în grup” deși nu ne-a dat nici cel mai mic detaliu care să poată fi interpretat în această direcție.

Și iată și o minciună de-a dreptul sadică, lansată de Cecilia Tiz. Cu câțiva ani în urmă, presa a răspândit cu o perversă încântare și insistență o știre complet dementă, care fusese oferită de Cecilia Tiz (cea despre care diverse posturi TV ne spun de vreo 15 ani cum tot „rupe tăcerea” despre MISA): cum că o instructoare yoga ar fi fost decapitată de mafia japoneză (Yakuza). Nici publicarea pe site-ul yogaesoteric a unui interviu cu persoana în cauză (care nu avea capul tăiat nici măcar un pic) nu i-a descurajat pe jurnaliștii care scriseseră știrea – ei nici măcar nu i-au acordat persoanei pe care au „decapitat-o” dreptul la replică, ci au continuat să îi hărțuiască familia cu întrebări cretine, de genul dacă au primit într-adevăr sicriul cu trupul fără cap… etc.

Impertinența minciunilor în campania anti-MISA este neverosimilă nu doar din partea presei, ci și a autorităților. În 2004, de exemplu, autoritățile au cerut presei să difuzeze pe toate canalele media știrea că Gregorian Bivolaru ar fi fost urmărit general și dat în consemn la frontieră, deși nu exista niciun mandat pe numele lui și nici măcar nu era anchetat pentru ceva anume. Și, repetăm, ceea ce este de neînțeles este lipsa de reacție morală în fața acestui delir al minciunilor. Desigur, jurnaliștii sunt cunoscuți ca fiind, prin natura profesiei lor, orgolioși și incapabili să își recunoască greșelile. Dar ca să-și acopere și să-și justifice greșelile ei ajung uneori la niște scenarii, scorneli și fabulații cutremurătoare pentru orice om cât de cât inteligent și de bun simț.

Noi știm – pentru că am avut ocazia să cunoaștem direct mulți jurnaliști – că ei știu că 99,99% din campania anti-MISA e o însăilătură de minciuni gogonate. Suntem siguri că marea majoritate a jurnaliștilor sunt atât inteligenți, cât și înzestrați cu bun simț. Cum de tolerează ei oare aceste minciuni supradimensionate și oribile, care sunt clar orientate pentru a face rău unui grup de oameni care nu au făcut nimic ilegal, imoral sau reprobabil? Cum de ajung la speculații de-a dreptul fantasmagorice ca să justifice acele minciuni sau să le redea o aură de credibilitate, în loc să le demaște ca fiind niște minciuni?

Citiți în continuare:

Teoria caracatiței. Speculațiile care încearcă să acopere minciunile mass-media (1)

yogaesoteric

9 martie 2016

Also available in: English Français

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More