Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Deja prezentul şi chiar viitorul nostru, al tuturor, se va afla sub o neîncetată supraveghere (II)

Citiți prima parte a articolului

Tema obsesivă a supravegherii umane neîncetate este transpusă în muzică
 

Un alt domeniu preferat de „artiștii“ contemporani este... internetul. Preschimbați în hackeri sau piraţi cibernetici, aceşti „artişti“ utilizează informaţiile care circulă pe net pentru a crea „piese“ conectate direct la internet. Unul dintre aceştia este Nicholas Maigret, membru al grupului Art of Failure (Arta eșuării), care a dezvoltat, pentru unele piese ale seriei „Topologies“, un interceptor de fluxuri de date peer-to-peer. După opinia sa, internetul este supus la o „îngustare a modelului său iniţial“, platformele cele mai populare precum Facebook, YouTube, Google, Twitter, transformând gradat şi pervers „un loc pentru comunicare interpersonală şi întâlniri într-o platformă industrială sau comercială“. Cu proiectul său de interceptare a fluxului P2P-2VLC, Nicholas Maigret utilizează unele modalităţi de transfer de date pe internet pentru a reinstaura, conform spuselor sale, „o formă de libertate a rețelei“. Proiectul respectiv utilizează metoda distribuirii fișierelor pe mai multe servere pentru a face vizibile „spectatorilor“ fragmentele de media şi alte clipuri video aflate în curs de descărcare. Această metodă de supraveghere a rețelei îi permite „artistului“ să „aducă în sfera tangibilului caracterul abstract al datelor, fără interpretare suplimentară, fluxul datelor fiind pur şi simplu trimis pe calculatorul amatorilor acestei «arte» însoţit de o muzică sau sub formă de clip video“.

Şi la Art of Failure, fascinaţia morbidă pentru internet şi pentru captarea neautorizată de informaţii digitale s-a materializat sub forma unor dispozitive fizice. Proiectul lor Earth to disk (Pământul [înregistrat] pe disc) transpune pe discuri de vinilin relieful Terrei, retranscriind în format analogic datele geografice captate din spaţiu de NASA. Dacă acest proiect pare să fie unul „cuminte“, să vedem ce putem spune despre interesul deosebit al celor de la RYBN (platformă de cercetare „artistică“ dezvoltată pe internet ce explorează, spun fondatorii ei, arta, dar şi fenomenele bursiere, geopolitice, economice şi discipline cum ar fi inteligenţa artificială, limbaje şi sintaxe, sisteme de percepţie senzorială şi cognitivă) pentru datele bursiere şi alţi indici financiari ce sunt codificați şi trimişi pe internet prin intermediul unor piese live audio-video, grupate sub denumirea de Flashcrash, dar şi pentru unele mașinării ciudate, aparent inutile, cum ar fi „trade robot“ (robotul afacerist) ADM.8, care cumpără şi vinde acţiuni până la falimentul său programat?

Urmând aceeaşi linie, Flashcrash ia drept ţintă o zi de crah bursier plecând de la informaţiile colectate on line. „Piesa“ se prezintă sub forma unei benzi video pe care defilează curbe grafice, structurate orizontal în funcţie de acronimele diferitelor piețe bursiere şi ale căror linii de evoluţie se agită progresiv însoţite de un potop de sunete ce creşte treptat în intensitate până când apare deznodământul. Proiectele „artistice“ RYBN se „inspiră“ astfel din datele prelevate de pe internet (data mining) şi utilizate de marile instituţii bancare.

Nu putem să nu ne întrebăm: „Cine sunt beneficiarii reali ai acestor «opere de artă» create de «artişti» precum cei de la RYBN?

Robotul ADM.8 cumpără şi vinde acţiuni până la faliment

Scopul declarat al celor de la RYBN este de a merge în sens opus pe firul procesului de prelucrare al datelor, plecând de la produsul final sau, cu alte cuvinte, de a face antidata mining, pentru a ajunge la o reprezentare grafică, modelabilă.

„În cadrul practicii noastre artistice, economia este privită ca fiind un segment foarte important al preocupărilor noastre“, precizează unul dintre membrii colectivului într-un interviu publicat în revista „Arte şi culturi numerice“ ale Centrului de arte din Enghien, Franţa. „În aceşti ultimi ani, economia a pătruns în ansamblul ecosistemelor sociale şi încearcă să se impună drept realitate legitimă şi indispensabilă. Inima economiei, centrul său nevralgic, sunt finanțele, a căror putere şi influenţă se bazează pe un sistem ideologic construit pe o serie de povestiri şi mituri. Întregul proiect Antidata mining se fundamentează pe o analiză a acestor povestiri şi mituri [...]. Pe noi ne interesează în mod particular această deturnare a instrumentelor de supraveghere, această corupţie a inteligențelor artificiale, această analiză critică a forţelor acționare, această dezvoltare a dispozitivelor automatizate de pe piaţă şi demitizarea finanțelor. Din acest motiv, noi organizăm regulat serii de conferinţe pentru a oferi celor interesaţi cheile descifrării acestui domeniu. Astfel, noi invităm matematicieni, fizicieni, filosofi, artişti şi curioși să facă schimb de idei pentru a se informa mai bine, pentru a învăţa reciproc şi a se putea înarma din punct de vedere intelectual, pentru a se organiza şi a practica politica în sensul ei cel mai profund, acela de a fi de folos oamenilor.“

Pentru persoanele îngrijorate de nesecurizarea traficului pe internet al datelor personale sau pentru cei care doresc să-şi protejeze informaţiile stocate pe propriile calculatoare, atelierul Internet Hack, organizat de echipa RYBN în cadrul festivalului „De la obsesia pixelilor la veselia lirică“, punea la dispoziţie informaţii interesante referitoare mai ales la aspectele mai puţin cunoscute ale telefoanelor mobile (ascunderea adresei de IP, ștergerea datelor confidențiale, găsirea soluţiilor optime de criptare) ori ale configurațiilor ruterului utilizat pentru a naviga pe internet.

Fenomenul tunisian

În Tunisia, internetul, arma de supraveghere a fostului dictator Ben Ali, a fost deturnat în serviciul Revoluţiei Demnităţii. Activiștii tunisieni specialişti în informatică urmăresc astăzi, nu fără dificultate, să facă din el un instrument aflat în slujba unei democraţii reale, transparente. Chiar dacă dictatura lui Zine El Abidine Ben Ali nu a pierdut trenul în materie de armamente high-tech, ea nu a fost în măsură să contreze atacurile activiștilor ciberneticieni care au ştiut să dejoace abilul aparat de cenzură impus de Ben Ali. Trebuie să recunoaştem, nu este singurul caz în care sistemele de securitate aşa-zis infailibile sunt penetrate.

Să răsfoim puţin paginile istoriei tunisiene. În timpul anilor 1980, Ben Ali descoperă internetul şi înţelege foarte repede că acesta are o miză dublă: ca factor de creştere economică, ce permite dezvoltarea fără precedent a economiei ţării sale şi ca un formidabil instrument de supraveghere a populației. Astfel, începând cu anul 1990, Tunisia a început să se doteze cu o infrastructură puternică şi cu computere performante, ce devansau de departe computerele celorlalte ţări din Africa. Toate acestea s-au constituit într-un sistem de control cvasi‑industrial, pe care ciberneticienii-activişti l-au denumit „Ammar 404“.

Pe de altă parte, referindu-se la proiectul abuziv al lui Marie Sester, Access, în care „internauţii“ pot urmări pe oricare dintre oamenii aflaţi în anumite locuri publice, proiectând asupra lor unde acustice şi fascicule luminoase, Fabrice Epelboin, editorul versiunii franceze a revistei ReadWriteWeb, profesor la Institutul de studii politice din Paris, jurnalist la Reflet.info, cofondator al site-ului francez de informaţii OWNI şi al Asociaţiei tunisiene pentru libertate numerică (ATLN), pune punctul pe i, ca un bun cunoscător al fenomenului: „Este simpatică această viziune, însă există un punct slab în acest concept de supraveghere: aceea că nicio fiinţă umană nu supraveghează. Astăzi există algoritmi numerici ce preiau imaginile captate de camerele video şi le prelucrează, identificând cu o mare probabilitate genul, originea etnică şi chiar starea voastră emoţională [...]. Internetul a devenit o reţea globală ce permite stocarea de informaţii şi deconectarea de la lumea reală.“

Aşadar filmele de spionaj în care eroul aşteaptă ca un paznic să adoarmă în faţa monitoarelor, între două gogoși, au căzut în desuetudine: de acum înainte rolul principal în supraveghere este cel al maşinii.

În anul 2011, reporterii publicației Wall Street Journal descoperă existenţa centrelor de supraveghere libiene ce erau echipate cu tehnologie de ultimă oră de la societatea franceză Amesys. Marele public aude atunci vorbindu-se, pentru prima dată, de Deep Packet Inspection (DPI). Aceste tehnologii, ce autorizează un operator să sondeze în profunzime rețeaua de supraveghere, se dovedesc a fi, într-adevăr, vârfurile de lance ale logisticii regimurilor totalitare în materie de supraveghere şi cenzură. Dacă Franţa face parte dintre liderii de piaţă cu societăţi precum Qosmos, care a oferit tehnologie avansată de urmărire şi supraveghere regimului sirian, şi Amesys (al cărui capital este în parte asigurat de către Fondul strategic de investiţii şi de către grupul Orange, de asemenea acționar la Bull), nu mai puţin de 124 de negustori de arme numerice sunt repertoriate în 2011, dintre care 32 în Statele Unite, 17 în Marea Britanie şi 8 în Franţa, dovedind rolul jucat de așa-zisele democraţii occidentale, în realitate lupi deghizați în haine de oaie, pe lângă regimurile totalitare, care le servesc drept laborator sau „carne de tun“ pentru versiunile beta ale DPI.

De altfel, societatea americană BlueCoat a recunoscut în 2011, ca urmare a investigaţiilor  întreprinse, că a furnizat aceste tehnologii Emiratelor Arabe Unite înainte ca ele să apară în Siria.

La ora actuală, conform lui Fabrice Epelboin, „puţine dictaturi din Orientul Mijlociu sau din Africa de Vest ar fi putut domina fără susţinerea tehnologică a Franţei“.

Kalaşnikovul numeric

Una dintre particularităţile cenzurii este că ea se aplică diferit în fiecare ţară în care este practicată. Astfel, din acest motiv, la ora actuală nu există nicio soluţie practică universală, standard, în măsură să fie folosită pentru anihilarea ei. În cazul dictaturii lui Ben Ali, gratuitatea învățământului şi calitatea regimului de securitate socială au dus la apariţia, în anii 1990, a unui număr important de absolvenţi de învăţământ superior, acest fapt antrenând totodată o creştere foarte mare a ratei şomajului în rândul acestora (aproximativ 23% în 2010). Beneficiind de o infrastructură de calitate, mulţi dintre profesorii universitari şi inginerii rămaşi fără locuri de muncă s-au specializat în domeniul internetului, ceea ce fără îndoială a favorizat apariţia unei elite de ciberneticieni-activişti, ce şi-a găsit refugiul peste hotare, mai ales în ţările europene. Această elită a trebuit să se confrunte destul de curând cu hackerii Agenției naţionale de securitate informatică (ANSI), dar şi cu unii dintre studenții trimişi în străinătate şi remunerați de către regim cu scopul de a supraveghea rețelele sociale şi celelalte platforme on line.

Dacă de foarte mulţi ani tunisienii nu mai au încredere în mijloacele lor de comunicare şi informare, acestea fiind supravegheate şi trecute „prin sită“ de autorități, internetul s-a impus din 2007 – de la începutul „fenomenului“ Facebook, care este în realitate, după cum se ştie, o platformă de urmărire şi culegere de date administrată de CIA – ca o extensie a unei societăţi în care informația circulă în principal de la gură la ureche, fără intervenţia mijloacelor media. Aparent doar, pentru că puterea din umbră este atât de obsedată de control, încât ea creează cu șiretenie mereu noi şi noi metode de supraveghere, întocmai precum un virus mortal dezvoltă tulpini din ce în ce mai rezistente la antibiotice.

Lupta pentru libertate şi transparenţă din Tunisia

Cu mult înainte ca giganții media, mai ales cei francezi, să decidă să renunţe la serviciile lui Ben Ali, ciberneticienii-activişti îi înlocuiseră deja pe jurnalişti, apelând la cel mai mic rău (pentru ei) dintre relele existente: Facebook. Fabrice Epelboin nuanţează: „Ei s-au servit de informaţie ca de o armă, au utilizat Facebook-ul aşa cum ceilalţi au folosit kalaşnikovul, dar nici Facebook, nici kalaşnikovul nu au provocat vreodată revoluția.“

În această aşa-numită de unii epocă digitală, care a reprezentat o veritabilă piatră de temelie pentru mişcările sociale, devine din ce în ce mai evident faptul că orice sistem de control şi de represiune a libertăţilor umane duce la apariţia în paralel a unei elite care excelează în anihilarea acesteia. În acest sens, referindu-se totodată la demersurile autorităților franceze de a cenzura site-urile rasiste de pe internet, acelaşi Fabrice Epelboin conchide: „În momentul în care cenzurăm ceva pe internet, victimele acestei cenzuri ajung să o depăşească şi devin de facto o formă de ciber-elită. Acest fapt este binevenit în Tunisia pentru că aceasta a dus la apariţia unei elite de intelectuali ce sunt orientaţi către democraţie. În schimb, în Franţa cu siguranţă nu este cazul.“

„Hack-tiviştii“ fără frontiere din Revoluția Demnităţii nu sunt singurii „internauţi“ tunisieni, fie că sunt franctirori sau membri ai organizaţiei Anonymous Tunisia. Au existat mulţi susținători străini care au simpatizat cu mişcarea revoluţionară, militând la unison în favoarea libertăţii de exprimare, a unei transparențe totale, precum şi pentru respectarea vieţii private. Într-adevăr, acţiunile benefice realizate la unison sunt cele mai bune soluţii pentru anihilarea răului produs de sistemele de urmărire şi de control uman de tip fascistoid.

În afara atacurilor informatice de tip DDoS (Distributed Denial-of-Service Attack, atacul prin sabotarea serviciului distribuit, este un tip de atac foarte agresiv şi eficient ce are drept scop anihilarea unei mașini de calcul, în speță un server, inundând-o cu trafic inutil) şi a pirateriei de conturi de email a anumitor membri ai aparatului de stat, numeroşi „internauţi“ s-au mobilizat pentru a crea, de la fuga lui Ben Ali, site-uri ce vizează creşterea elanului revoluţionar. Au apărut astfel numeroase proiecte care îşi propun să valideze sau să invalideze zvonurile ce apar într-o societate în care dezinformarea este monedă curentă, sau site-uri care pun la dispoziţia „internauţilor“ tutoriale ce permit acestora să navigheze anonim pe internet. Din păcate, aşa cum era de aşteptat, multe dintre aceste proiecte au eşuat rapid din cauza lipsei de fonduri sau ca urmare a diverselor presiuni şi intimidări exercitate de „cameramanii“ guvernului din umbră.

Chiar dacă dictatura lui Ben Ali este îngropată de mult, eșuarea acestor iniţiative de democratizare autentică arată că lupta în favoarea libertăţii de exprimare, a respectului vieţii private şi a transparenței totale este departe de a fi câștigată, dovadă fiind faptul că Agenția guvernamentală tunisiană de internet, ATI, a suferit recent o restructurare masivă, în urma căreia a fost instalat un nou sistem de supraveghere a rețelei.

Democraţiile autentice tind să fie pervertite de autorităţile înrobitoare

După ce au triumfat în faţa cenzurii, ciberneticienii-activişti încep o a doua fază a luptei pentru asigurarea unei transparențe totale, a respectului vieţii private şi a unei participări cetățenești active în procesul democratic tunisian. Pirateria prin Anonymous a căsuțelor poștale electronice ale conducătorilor Partidului islamist Ennahda, ce dezvăluia intenţia acestora de a integra Sharia (legea islamică) în Constituția tunisiană, în pofida declarațiilor lor oficiale iniţiale, este una dintre manifestările ei spectaculoase.

Plasându-se la graniţa dintre jurnalism şi „hack-tivism“, câţiva tineri entuziaști au creat, în 2004, blogul tunisian independent Nawaat, a cărui deviză este: „Nu urî media, fii media“, care s-a dezvoltat treptat, fiind susţinut şi animat de cetățenii tunisieni. În paralel, Parti 2.0 şi HackerSpaceTN ale celebrului „hacktivist“ Aymen Amri se prezintă ca nişte platforme colaborative destinate să creeze şi să prezinte proiecte ce promovează ideea de democraţie. Aceste iniţiative, care se bucură de o anumită recunoaştere şi vizibilitate, par totuşi foarte izolate în „peisajul“ digital tunisian, ce este ţinut încă sub control de autorități.

Fie că este vorba despre o democraţie care abia se naşte, precum cea din Tunisia, ori bine „rodată“ precum cea a Franţei, transparenţa totală constituie mereu un subiect de actualitate. A fost dovedit în numeroase rânduri că tehnologiile de supraveghere, oricât de performante şi costisitoare ar fi, sunt nesigure şi uşor de spart de către hackeri.

Fascinaţia bizară a noilor tehnologii alienează din ce în ce mai mult şi înrobeşte fiinţele umane

Cu fiecare zi care trece, noile tehnologii se insinuează din ce în ce mai mult în vieţile noastre, îmbiindu-ne cu „avantajele“ pe care acestea ni le pot oferi. Cât despre dezavantaje, cine îşi mai bate capul să le afle, de vreme ce confortul pe care noile gadgeturi ni-l aduce creşte exponențial? Mulţi dintre noi ştim, fără îndoială, că internetul, telefoanele mobile, cardurile bancare, GPS-urile sunt urmărite şi atent monitorizate. Câţi dintre noi ţinem însă cont de aceasta? Fără să exagerăm, societatea actuală este atât de sufocată de mulțimea de oferte, care de care mai „atrăgătoare“, ce i se pune la dispoziţie, încât majoritatea oamenilor au ajuns practic sclavii acestora. Aceştia sunt aidoma unui cățeluș extrem de atent la osul delicios pe care stăpânul său i l-a oferit cu dărnicie.

Odată cu dezvoltarea noilor tehnologii, nu mai este necesar ca cetățenii acestei lumi să fie urmăriți în şcoli, în armată sau la locul de muncă. Astăzi este posibil să fim urmăriți oriunde ne aflăm, în mijlocul orașelor aglomerate sau în vârful munţilor, fără să avem nici cel mai mic sentiment că suntem urmăriți şi controlați. După ce a construit şi a dezvoltat timp de secole această societate pe baza dispozitivelor de supraveghere directă, puterea ocultă din umbră care conduce destinele omenirii a născocit şi a dezvoltat o altă înșelăciune menită să păstreze ordinea în starea sa actuală, capitalistă şi de consum: o societate de control.

Pierderea libertăţii cetăţeanului prin alienarea sa insidioasă şi treptată ce are loc adeseori prin intermediul utilizării exagerate a internetului

Grupul Marcuse a publicat recent o carte virulentă, la limita pamfletului, al cărei titlu este Libertatea aflată în comă. Pentru acest grup de intervenţie publicistică, care a făcut deja valuri în „sistemul publicistic“ francez, miza este aceea de a identifica noile metode de control ale autorităților şi de a găsi modalităţile prin care acestea pot fi contracarate în mod eficient. Mai mult decât a se mulţumi să înţeleagă la ce servesc aceste noi mijloace de control în masă, membrii Grupului Marcuse se întreabă, retoric, cum a fost posibil ca cetățenii de pe tot cuprinsul globului să accepte, aproape fără reacţie, starea de fapt degradantă şi dezumanizantă de a fi urmăriți şi controlați? Răspunsul pe care cei de la Marcuse îl găsesc pare desprins dintr-o carte de poezie boemă: „Cetățeanul a trecut în era electronică, face corp comun cu maşina invizibilă, se identifică din ce în ce mai mult cu sistemul care îl asediază.“ Un fapt este însă cert: din păcate asistăm la o aservire liber-consimţită de către oamenii care nu ezită să înlocuiască libertatea lor de cetățeni integri şi lucizi cu iluzia unei libertăţi fantomatice oferite de o lume virtuală, care le apare mai bună şi mai convenabilă.

Impactul pe care lumea virtuală îl are asupra fiinţelor umane este departe de a fi neînsemnat. Pe măsură ce se infiltrează în viaţa noastră, ea ne alterează din ce în ce mai mult percepţia despre realitate şi despre lumea în care trăim. Locul acesteia din urmă este preluat de o lume falsă, iluzorie, căreia i ne încredințăm fără să ezităm, fascinați fiind de mirajul ei ademenitor şi devenind în cele din urmă sclavul ei.

Scriitorul francez Didier-Georges Gabily a intuit acest risc la începutul anilor 1990. La acea dată, chiar dacă tehnologia de calcul nu era atât de prezentă în vieţile noastre, scriitorul a înţeles perfect faptul că societatea noastră este pe cale să se „îmbolnăvească“ din cauza influenţei nefaste a lumii virtuale aflate în „spatele“ monitoarelor asupra relațiilor interumane. „Cu cât suntem mai legați, cu atât suntem mai rupți“, conchide el.

Inspiratul regizor Fabrice Murgia descrie foarte plastic riscul de a fi „devorați“ de maşină, pericolul hipnotic al unei lumi care ne înghite, și în care noi înşine ne-am proiectat: „În munca mea este mereu prezentă acţiunea de căutare a unui agresor, dar fără a-l putea identifica sau localiza. Nu reuşesc în final să îl identific decât în comportamentul meu, în propriul meu trup; şi atunci nu ajung să vorbesc despre o maşină, despre un sistem care deraiază, în care eu sunt un element declanşator. Distincţia dintre călău şi victimă devine din ce în ce mai dificil de stabilit. Avem sentimentul că otrava culpabilității nu s-a răspândit niciodată atât de bine. Toţi aceia care ar trebui să fie victime se transformă ei înşişi în călăi. În mitologie, există demoni, care, decât să ucidă, fac să crească sentimentul de culpabilitate, conducând în cele din urmă la sinucidere nefericita fiinţă pe care o posedă. Acest tip de tragedie nu a fost nicicând atât de la modă ca acum. Este adevărat că astăzi oamenii seamănă din ce în ce mai mult cu nişte mașini, şi mașinile din ce în ce mai mult cu oamenii.“

Fiinţele umane se confruntă deja cu o stranie perspectivă: închisoarea socială

Christophe Thovex, profesor la Universitatea din Nantes, specialist în analiza reţelelor sociale, declara într‑un interviu: „Unul dintre primele «sisteme» de supraveghere, faimosul panopticon (clădire instituțională al cărei interior este de formă circulară, ce permite supraveghetorilor să poată urmări pe toţi rezidenții acesteia fără ca aceştia să ştie dacă sunt sau nu, supravegheați, n. red.), care a stat la baza arhitecturii închisorilor şi a penitenciarelor, se regăsește în final transpusă în arhitectura şi modul de funcţionare al reţelelor sociale. Aflaţi în centrul clădirii, temnicerii îi pot observa pe toţi prizonierii din celule, fără ca ei înşişi să fie văzuţi.“ Într-adevăr, acest viclean concept al sistemului panopticon se regăsește astăzi din abundenţă pe internet, transpunând în practică ideile vizionare ale lui George Orwell şi reproducând, la un alt nivel şi la o altă scară, monstruosul Big Brother, care ne-a fost servit şi nouă, românilor, probabil pentru a ne obişnui cu sistemul şi a-l integra în vieţile noastre. Dar, din fericire, nu a fost aşa, telespectatorii români săturându-se repede de banalitatea şi platitudinea oferite de acest circ ieftin.

Un supercomputer gigantic ce poate analiza în timp real informaţii ce îi parvin de pe tot cuprinsul globului

Românii nu sunt singurii care vor să le fie respectat dreptul la intimitate: după evenimentele din 11 septembrie 2001, proiectul american Total Information Awareness, ce viza culegerea de date privind vieţile personale, financiare şi profesionale ale fiecărui cetăţean al lumii, în vederea prevenirii, chipurile, a constituirii grupusculelor teroriste, a eşuat lamentabil, fiind abandonat în final de Consiliul de Stat American, pentru a nu mai atenta la viaţa privată a cetăţenilor. Meritul nu aparţine acestei organizaţii guvernamentale, care, vezi Doamne, s-ar fi sesizat cu privire la această ilegalitate pe care o comiteau şi s-ar fi grăbit să distrugă toate informaţiile cu caracter intim ale oamenilor, ci atitudinii cetăţenilor care au protestat în mod repetat împotriva acestor abuzuri.

Cu toate acestea însă, prevalându-se de dreptul la apărare împotriva atacurilor teroriste ale unor aşa-zise forţe străine, guvernul şi instituţiile Statelor Unite au dreptul să consulte orice bază de date americană sau internaţională. Şi nu sunt singurii: Armata populară de eliberare chineză a pus la punct un sistem de spionaj cibernetic mondial, ce vizează jefuirea secretelor economice, ştiinţifice şi militare a mii de instituţii şi guverne din întreaga lume. Iar Facebook anunţă că în curând utilizatorii săi se vor putea conecta la miile de camere video instalate în spaţiile publice din întreaga lume. Astfel, orice individ care a fost înregistrat în baza de date a acestei maşinării infernale de culegere de date, va putea fi urmărit, cu ajutorul performantelor sisteme de recunoaştere facială, oriunde va merge.

În revista Wired din martie 2012 este publicat un articol foarte interesant, care ne face cunoştinţă cu megasistemul de supraveghere din Utah, ce este „capabil să înmagazineze şi să proceseze o cantitate gigantică de informaţii din întreaga lume, în timp real“. Creierul acestui sistem este poate cel mai mare computer din lume (consumă electricitatea echivalentă unui oraş de 20.000 de locuitori!), ce poate decripta în timp real nu contează ce cod şi de a accesa toate cheile sistemelor de culegere de informaţii, inclusiv cele militare.

Iată ce spune profesorul Christophe Thovex despre această „armă silențioasă“: „Un adevărat panopticon, dar modern, de această dată. Nu este vorba aici doar de câţiva prizonieri care sunt supravegheați, ci întreaga lume este observată fără să ştie sau fără să vrea să ştie.“ Această mașinărie poate detecta şi monitoriza traficurile bancare suspecte, comportamentul şi vocabularul „internauţilor“, relaţiile pe care aceştia le întrețin şi chiar emoţiile pe care le trăiesc.

Viitorul unei lumi în întregime închinată noilor tehnologii este cel puţin sumbru. Putem vedea aceasta în cazul internetului, care tinde să devină un surogat penibil şi frustrant al vieţii umane, îndelung exploatat de regimul de tip fascist impus de clica satanizată a așa‑zișilor „iluminaţi“, care urmăreşte să înrobească prin „darurile“ sale otrăvite întreaga omenire. Din păcate, la ora actuală, mulţi oameni au căzut, fără măcar să ştie aceasta, în plasa abil întinsă de aceste fiinţe abjecte, alegând să trăiască şi să experimenteze cu orice preţ emoţii într-o lume virtuală, unde moneda de schimb este însăşi propria lor libertate.

Articol preluat din Programul Taberei yoghine de vacanță Costinești 2013, publicat de Editura Shambala, tipărit de Ganesha Publishing House.


yogaesoteric
27 februarie 2015


 

 


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga