Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Avo-căţelul deghizat în lup… moralist, sau cum a devenit avocatul Mihai Rapcea trompeta stridentă a unui trandafiriu şobolan „anonim” (II)

de profesor yoga Nicolae Catrina

 
 Motto: "Distanţa de la GHIDUL SPIRITUAL la ASPIRANTUL sincer este întotdeauna doar un gând puternic şi adecvat. Un astfel de gând pur declanşează imediat după aceea un puternic proces de REZONANŢĂ OCULTĂ între ASPIRANT şi GHIDUL SĂU SPIRITUAL. În felul acesta apar multe minuni spirituale, căci întotdeauna fără nicio excepţie celui care are o astfel de aspiraţie i se oferă de la Dumnezeu ajutorul pe care îl merită. În schimb celui nemulţumit nu i se oferă nimic din toate acestea şi el se afundă din ce în ce mai mult în stări exacerbate de revoltă aberantă şi nemulţumire. Acesta este secretul fundamental al tainicei comunicări spirituale inefabile ce apare aproape instantaneu între ASPIRANTUL entuziast, plin de bunăvoinţă şi GHIDUL SĂU SPIRITUAL." - Profesor yoga Gregorian Bivolaru
În tradiţia tantrică secretă se afirmă că schimburile reciproce ale unor fluide trupeşti intime (cum ar fi saliva, transpiraţia, urina, KALAS-urile sau lichidele de lubrifiere) pot avea o importantă acţiune alchimică dacă în prealabil ele sunt privite într-un mod transfigurator, fiind integrate în anumite condiţii, în cadrul jocurilor amoroase ale unui cuplu unit, perfect continent şi iubitor. Este semnificativ că astfel de practici se întâlnesc frecvent chiar şi în afara contextului tantric sau taoist, la fiinţele umane ce prezintă în mod spontan anumite înclinaţii erotice ce sunt definite în cadrul sexologiei contemporane prin termenul generic fetişism.

În afara contextului ritual, alchimic, magic sau spiritual, există numeroase relatări referitoare la unele obiceiuri străvechi în care era integrată ingerarea urinei în scopuri terapeutice (acest aspect fiind însă independent de situaţiile critice, aşa zise de viaţă şi de moarte, în care o astfel de ingerare era dictată de nevoia de a supravieţui). La ora actuală se ştie că mai mulţi ofiţeri din marina americană ce au naufragiat cândva pe coastele Siberiei de Nord la sfârşitul secolului al 19-lea au descris apoi un obicei curent al femeilor indigene de a-şi bea reciproc urina sau de a-şi bea propria urină, fără a manifesta nicio stare de repulsie. Ei au observat că femeile realizau acest gest absolut firesc şi au aflat că unele dintre ele beau zilnic un aşa-numit elixir de viaţă lungă ce era preparat (în conformitate cu o reţetă secretă) dintr-un amestec de plante ce erau macerate în alcool şi la care se adăuga o cantitate egală de urină (fie cea proprie, fie aceea a unei femei perfect sănătoase şi vitale).

Este de asemenea menţionat şi în Franţa de la sfârşitul secolului al 19-lea obiceiul de a spăla şi masa, cu urina unui bărbat tânăr şi viril, sânii femeilor care tocmai au născut, pentru a le stimula în felul acesta lactaţia. La unele populaţii rurale din zona Caucaziană există chiar şi în zilele noastre obiceiul de a-şi spăla părul cu urină pentru a-l face astfel cât mai sănătos şi mai bogat ori pentru a îi preveni căderea. La multe popoare din Asia, ingerarea sistematică a propriei urine, în fiecare dimineaţă, le este recomandată bărbaţilor în vederea prevenirii sau combaterii impotenţei, iar această practică străveche este menţionată şi în unele lucrări medicale europene din perioada Renaşterii. La poporul Chukchi din Siberia, exista obiceiul ca înaintea oficierii ceremoniei de căsătorie cei doi miri să bea împreună un pahar plin cu urina lor comună, această cutumă fiind respectată şi înaintea unor alianţe, a unor legăminte sau a unor promisiuni de prietenie durabilă între două sau mai multe fiinţe umane.

Prestigiosul orientalist german Max Müller menţionează existenţa unei străvechi tradiţii persane pe care a întâlnit-o în călătoriile lui, tradiţie care consta dintr-un ritual de purificare în timpul căruia toţi participanţii, rând pe rând, îşi spălau mâinile într-un vas cu urină proaspătă, după care, cu mâinile ude de la urina respectivă şi într-o stare de cât mai adâncă sacralitate şi de transfigurare îşi atingeau zona din mijlocul frunţii (care după cum ştim este zona de proiecţie pe trup a lui ājña cakra) şi apoi întregul chip, iar în final consumau fiecare câte o înghiţitură din acel vas cu urină. La fel, este consemnat un dans ritual al indienilor americani din tribul Zuni (însă aceste observaţii sunt la fel de valabile şi pentru alte triburi amerindiene), care implica intrarea gradată (pe muzica şi pe ritmul special al acelui dans) într-o stare de transă superioară a tuturor participanţilor (toţi participanţii la un astfel de dans erau bărbaţi adulţi), după care ei se aşezau cu toţii în cerc şi beau împreună întregul conţinut al unui vas plin cu urina proaspătă a unei femei ce era selectata (pentru această ceremonie) după anumite criterii ce ţineau de vitalitatea ei, de tinereţea ei şi de armonia ei trupească. La rândul său, faimosul cercetător Sir James George Frazer (autorul unei lucrări de referinţă pentru studiul tradiţiilor populare sau străvechi din diferite colţuri ale lumii: „Creanga de aur”) menţionează multe astfel de practici, a căror evidentă similaritate în ceea ce priveşte aspectele lor esenţiale nu poate decât să confirme faptul că este vorba despre unele aspecte universal valabile, cunoscute şi practicate din cele mai vechi timpuri. Acestea implicau integrarea „elixirului auriu” (sau a „ploii de aur”) în tehnicile şi practicile de purificare, de alchimizare şi de transformare ale fiinţei umane ce era iniţiate.

Atât în India cât şi în Tibet astfel de practici sunt binecunoscute şi chiar şi în prezent ele sunt larg răspândite şi acceptate ca ceva firesc şi binefăcător. Primele consemnări ale lor apar pe la sfârşitul secolului al 17-lea, în jurnalele şi lucrările unor exploratori şi oameni de ştiinţă britanici şi francezi, ele fiind tot mai numeroase de-a lungul secolului 18, mai ales după asimilarea Indiei (inclusiv a regiunii ce formează astăzi statele Pakistan şi Bangladesh) sub dominaţia britanică. Printre aceşti cercetători şi veritabili „pionieri” ai studiului culturilor şi tradiţiilor spirituale ale Indiei şi Tibetului îi putem menţiona pe călugării iezuiţi misionari Grueber, Dorville, Kircher sau Gerbillon (care în drumul lor de întoarcere din China în Europa au străbătut pe jos Tibetul şi India), sau pe călugărul Antonio de Andrade, pe Abatele Dubois, pe Abatele Huc, Warren Hastings, Du Halde, Jean Baptiste Tavernier, Pinkerton, James Gilmour, W. Rockhill şi pe mulţi alţii. Studiind relatările acestor exploratori europeni, putem afla de exemplu că unele dintre aşa-numitele „pilule” tibetane – în special cele care erau destinate tratării şi vindecării unor maladii foarte grave – aveau în componenţa lor şi urina unei fiinţe umane ce era înzestrată cu o mare energie vitală sau urina unui yoghin avansat. Urina respectivă (care, fiind de fapt într-o foarte mare măsură apă, este prin natura ei impregnată cu energiile subtile şi psihomentale ale celui sau celei de la care ea este prelevată) era adăugată în final la amestecul de plante şi de substanţe minerale al acelei „pilule” de viaţă lungă. Numeroşi lamaşi tibetani, ce erau recunoscuţi pentru starea lor de sfinţenie (de elevare spirituală), erau frecvent solicitaţi de diferiţi vindecători şi terapeuţi pentru a li se preleva urina în scopul integrării ei în astfel de remedii secrete ce erau totodată deosebit de eficiente, iar unele obiceiuri perfect similare sunt menţionate în egală măsură şi pe teritoriul Indiei. Mai mult decât atât, integrarea urinei ca un adevărat VECTOR SPIRITUAL în anumite şcoli spirituale tantrice (aspect pe care „finul cunoscător” al tradiţiei tantrice, semidoctul intenselight, se pare că îl ignoră cu desăvârşire) este dovedită printre altele şi de consemnarea (de către binecunoscuta exploratoare Alexandra David-Neel) a faptului că însuşi faimosul traducător şi iniţiat Marpa le oferea uneori neofiţilor spre consumare (în scopul impulsionării lor spirituale), câte puţin din propria sa urină precum şi din aceea a iubitei sale. Tot în cadrul contextului tantric, dar care era integrat într-o cu totul altă ambianţă socială şi culturală, poate fi menţionat şi cazul misteriosului şi charismaticului călugăr rus Rasputin, care a fost iniţiat în astfel de practici tantrice de către maestrul său tibetan Padmaev (Badmaev, în transcriere rusească).

Pentru o eventuală aprofundare a informaţiilor referitoare la practicile tantrice esoterice care implică integrarea atât a urinei fiinţei iubite, cât şi a altor fluide corporale, recomandăm remarcabilele lucrări ale orientalistului şi profesorului de studii religioase de la universitatea din California (SUA), David Gordon White – îndeosebi „Kiss of the Yoghini” (Sărutul yoghinei), „The Alchemical Body” (Trupul alchimic) sau „Tantra în Practice” (Tantra în practică).

În ceea ce priveşte informaţiile secrete referitoare la astfel de procedee tantrice, Grieg a dezvăluit mai multor persoane faptul că el personal a întâlnit la un moment dat, pe vremea lui Ceauşescu, o franţuzoaică practicantă avansată în tehnicile secrete tantrice, ce fusese iniţiată în India (în cadrul unei comunităţi secrete tantrice şivaite de factură kaula) în anumite procedee foarte secrete ce cuprindeau astfel de modalităţi. Ea fusese iniţiată şi în unele moduri esoterice de operare cu mantra esenţială a şivaismului din Caşmir, parabīja. Tot cu aceea ocazie Grieg a primit, de la acea femeie iniţiată, un manuscris ce conţinea traducerea în limba franceză (ce fusese realizată chiar de ea) a unui tratat tantric secret (care din câte se pare nu a fost publicat niciodată până în prezent), respectivul tratat fiind intitulat Gupta Kala Bhairava Tantra, (atragem aici atenţia că acesta nu trebuie confundat cu tratatul Kala Bhairava Tantra, întocmai cum există – spre exemplu – în tradiţia indiană mai multe lucrări ce sunt intitulate Tantrasara şi care sunt complet diferite) precum şi o altă lucrare esenţială în legătură cu aspectele secrete ale utilizării cu o maximă eficienţă a lui parabīja (această din urmă lucrare se află de altfel la baza iniţierii – şi totodată a învestiturii spirituale specifice – care este oferită în mod direct şi personal de Grieg, acelora care sunt pregătiţi să primească o anumită iniţiere secretă în parabīja).

Chiar şi după această foarte succintă (şi în mod evident incompletă) expunere a unor aspecte importante ce sunt legate de aşa-numitul „elixir auriu” sau „ploaia de aur”, ne putem da seama cu uşurinţă de închistarea şi de prostia cu pretenţii ce îl caracterizează pe semidoctul intenselight (dar şi pe sărmanul Mihai Rapcea, care îi ţine cu veneraţie isonul). Descoperim de asemenea discrepanţa uriaşă dintre viziunea cu adevărat tantrică, profund transfiguratoare, şi „perspectiva” de un grobianism şi de o trivialitate greu de imaginat (la cineva care are atâtea pretenţii, aere şi ifose „spirituale”) ce îl caracterizează pe tenebrosul ce-şi zice intenselight. Iată spre exemplu ce dejectează acest ipocrit, infantil în gândire, dar uriaş în ifose şi veleităţi, într-o manieră ce se vrea macho: „sub scuza „tantrei”… Grieg doreşte să se şi p… în gura lor în deplină libertate” (dintr-un bun simţ elementar, nu am reprodus în întregime exprimarea mizerabilă ce apare în textul original)! În faţa unui astfel de limbaj „iniţiatic” care îi este propriu mai ales unui mardeiaş de cartier ce se autointitulează însă cu mult aplomb intenselight nici nu mai are sens să comentăm promiscuitatea năucitoare a limbajului său de „bun cunoscător” al tantrismului.

Însă la „tantricul” intenselight nici ipocrizia nu are limite: spre exemplu, el comentează cu multă condescendenţă ilustraţiile cărţii „Doamna miracolului”, considerând că aceste ilustraţii ar fi „aproape pornografice”! Iată deci cum nişte imagini rafinate şi nişte nuduri artistice care nu au de fapt absolut nimic pornografic în ele sunt privite de acest jalnic pudibund (care, culmea, se crede un bun cunoscător al tantrismului!) ca fiind pornografice şi obscene. Nici nu mai este cazul să-l întrebăm ce părere ar putea avea despre basoreliefurile de pe templele tantrice indiene din Ellora sau de la Kajuraho, deoarece este limpede că în viziunea lui de frustrat şi ipocrit acele imagini sunt cu siguranţă chiar mult mai „imorale” şi mai „scandaloase” decât ilustraţiile din cartea lui Brajamadhava. De asemeni, pentru el până şi coperta cărţii nu are nimic „tantric”, bietul de el mărturisindu-ne că a găsit „şocantă diferenţa dintre coperta sobră a lucrării originale şi coperta traducerii din cadrul Misa, care seamănă mai mult cu coperta revistei Playboy”. La rândul său, micul avo-căţel lătrător are şi el ceva de comentat pentru a veni în sprijinul vechiului său amic, căruia îi ia de bune toate elucubraţiile halucinante cu privire la o aşa-zisă modificare de către Grieg a conţinutului acestei cărţi: „am rămas surprins de contrafacerea lucrării originale cu bogate adausuri urofile din folclorul MISA”.

Lăsând la o parte evidenta făţărnicie a trandafiriului şobolan pudibund (ale cărui tot mai adânci frustrări l-au adus în halul în care se află acum şi care tine morţiş să ne împărtăşească tuturor proiecţiile lui morbide), îi recomandăm avo-căţelului Rapcea să-l întrebe urgent (dacă va avea curaj!) despre coperta, despre ilustraţiile şi despre conţinutul acestei lucrări chiar pe Claudiu Trandafir, deoarece cartea a apărut ca atare (cu tot cu copertă şi cu anumite ilustraţii) în perioada în care chiar Claudiu Trandafir era directorul editurii Sophia!

Această viziune mizerabilă a vicleanului şobolan intenselight ilustrează totodată prăbuşirea morală a unui om care înainte împărtăşea viziunea tantrică şi care acum face cu făţărnicie pe moralistul şi îşi exprimă (în anonimatul tenebros al subteranelor ranchiunei, veleitarismului impertinent şi ale tupeului său pe cât de fals smerit, pe atât de găunos) duşmănia evidentă, dispreţul, frustrările şi neputinţa de a mai gândi. Lipsa lui cronică de idei bune, creatoare, se împleteşte cu o stare tot mai accentuată de descompunere morală. Propriile sale cuvinte îl dau de gol şi exprimă cu claritate că nu este decât un semidoct ranchiunos, imoral şi lipsit de scrupule. Consider însă că este important să subliniem că dramatica schimbare de viziune care îl caracterizează acum pe acest conspirator ridicol (ce consideră că astfel de practici sunt degradante, perverse şi că nu au nimic de a face cu „tantra”) nu evidenţiază decât că sărmanul intenselight îi judecă acum pe toţi după propria sa perversitate mlăştinoasă în care s-a aglutinat. Iar această judecată critică, acuzatoare, superficială şi răuvoitoare evidenţiază pe de o parte la cel în cauză lipsa discernământului spiritual, a inteligenţei, a bunului simţ, a intuiţiei, a înţelegerii profunde precum şi neputinţa de a se identifica într-un mod obiectiv şi autentic cu ceilalţi şi, pe de altă parte, ea împinge tot mai mult acea biată fiinţă confuză către starea demonică.

De altfel, în această direcţie se ştie foarte bine cătocmai cei perverşi, răi şi orgolioşi proiectează cu o mare putere asupra celorlalţi propria lor răutate, propriile lor vicii şi propria lor perversitate.

Iată de ce intenselight îl împroaşcă acum din răsputeri cu noroi pe cel pe care anterior îl considera îndrumătorul său spiritual şi faţă de care el se arăta a fi plin de entuziasm şi de recunoştinţă. Iată de ce el (intenselight) contestă acum buna-credinţă a celor pe care nu demult îi numea prietenii săi şi îi descrie cu un imens orgoliu spiritual ce a devenit deja megalomanie, prin sintagma dispreţuitoare şi condescendentă „misani spălaţi pe creier”, în timp ce el, pseudo-umilul, unsurosul şi duplicitarul „iniţiat” şi „cunoscător avizat” al tantrismului se ipostaziază într-un erou spiritual fără prihană – aceasta este o lamentabilă „performanţă”, care ne trezeşte compasiunea. Atât el cât şi sărmana haită de „postaci” de pe blogul lui Rapcea nu „excelează” decât într-un stupid teribilism al contestării pline de ură a lui Grieg şi a şcolii de yoga MISA. Cei mai mulţi dintre ei se bălăcesc într-un straniu amalgam de infantilism trufaş care le defineşte „perspectiva” tembelă asupra spiritualităţii, şi o bizară siguranţă de sine ce izvorăşte din certitudinile demonice în care s-au scufundat. Iar ceea ce rezultă în urma pseudo-analizelor lor născute din furie, din neputinţă, din orgoliu şi ură nu este altceva decât o hărmălaie amorfă, pe cât de stridentă, pe atât de efemeră. Dar ridicolul aici este că „liantul” haitei este unul strict negativist: ei sunt mereu anti-Grieg, anti-MISA, ei sunt doar anti şi atât, neavând în rest nicio direcţie creatoare către care să se îndrepte; altfel spus, ei nu cunosc decât ridicola ipostază de „Gigi-contra” şi nu îşi mai unesc deloc eforturile către ceva creator, către ceva ce ar putea fi independent de faptul de a contesta cu orice preţ, fiind împinşi de o ură obsesivă şi chinuitoare.

Oferim în continuare, pentru o înţelegere mai profundă a acestui fenomen „forumistic” ce deja bântuie pe internet (în care fiecare poate scrie orice abjecţie despre oricine la adăpostul anonimatului), câteva fragmente dintr-un excelent articol al scriitorului şi filosofului Andrei Pleşu. Acest articol surprinde, am putea spune, cu fineţea filigranului, psihologia „postacilor” obsedaţi de pe forumuri şi el ar putea avea un impact comparabil cu acela al faimosului „Apel către lichele” al filosofului Gabriel Liiceanu ce a fost scris imediat după Revoluţie. Recomandăm chiar (în special celor ce se vor simţi vizaţi de acest eseu) lecturarea de mai multe ori a acestor pasaje, pentru ca astfel să se poată produce în ei până la urmă o veritabilă transformare în bine, atât ca atitudine cât şi în ceea ce priveşte modul predominant de gândire.

Iată mai întâi cum este prezentat cazul „general”, al celor care îşi defulează anonimi, prin „manifestarea” pe forumuri (şi cu o laşitate niciodată recunoscută) diferitele frustrări, ce altfel ar fi fost de regulă înlocuite de triste şi penibile „aventuri solitare”. Acesta este în mod evident cazul celor de teapa lui intenselight şi a acoliţilor lui:

De ce scrie omul pe forum? Parcă îl văd stingând lumina, punându-şi pătura în cap şi pornind, cu fălcile încleştate, la o nouă luptă. După care poate adormi sedat, pe laurii anonimatului. Nu e de ici-de colo să ştii că tocmai ai plasat câteva sudalme între ochi vreunui ministru… Şi încă sub pseudonim, din fotoliul comod de-acasă! A doua zi, poţi povesti amicilor, la un şpriţ: L-am făcut praf pe cutărică. I-am zis-o! Nu l-am iertat! Nu mă las până nu-l văd arşice! Dar forumistul insomniac… în fond, nu face decât să-şi satisfacă solitar mici vanităţi, mici veleităţi, mari (şi triste) frustrări. Vrea şi el sărmanul să-şi umple ziua şi noaptea cu ceva. Să se încontreze cu lumea şi cu soarta. Să-şi etaleze talente şi deşteptăciuni necunoscute încă de planeta ignară.

Urmează cazul celor care se desprind din cohorta de şobolani anonimi şi se încep să polemizeze şi să atace personal, într-un mod plin de ură, visceral, persoane de certă valoare, însă fără să ţină seama nici de bunul simţ şi nici de adevăr. Trebuie să menţionăm aici că atât în această categorie, cât şi în categoria precedentă intră şi „postacii” angajaţi (în secret, desigur, întocmai ca vechii informatori şi colaboratori ai Securităţii) şi care sunt remuneraţi în acest scop (de a arunca în mod constant cu noroi într-o persoană care deranjează anumite interese oculte şi tenebroase), fie de serviciile secrete fie de alte organizaţii (partide politice, firme concurente etc.). Aceşti adevăraţi „forumişti de profesie” pot fi cu uşurinţă identificaţi pentru că îi poţi găsi online aproape la orice oră din zi şi din noapte, deoarece ei nu mai au vreo altă preocupare şi în acest mod mizerabil îşi câştigă „pâinea” cotidiană (este evident că din această categorie face parte şi Cecilia Ghiţulescu-Tiz, alias mahacutra):

Mai grav e cu cei care, sub semnătură proprie, fac din indispoziţie, ură şi demolare o profesie. Fie că s-au aliniat, disciplinaţi, unei tabere cu agendă fixă, fie că vor palida glorie de a atârna cu maxilarele încleştate de haina gloriilor reale, fie că au ulcer, fie că n-au nimic de spus dacă n-au ce înjura, ei umplu paginile câtorva gazete cu fierea meschină, previzibilă, a unor idiosincrasii mlăştinoase. Trăiesc de la o zi la alta cu ochii pe uliţă. Iar când le trece pe dinainte „duşmanul“, se grupează năvalnic într-o cohortă de lătrători isterici. Asta e „slujba“ lor. Cu asta se ocupă. Altă treabă nu par să aibă.

În toate aceste cazuri, arată mai departe Andrei Pleşu în această excelentă „radiografie” a urii „forumistice”, există însă o problemă fundamentală: este vorba, fără excepţie (atât în cazul „postacilor” anonimi cât şi în cazul celor remuneraţi pentru activitatea lor) de o discrepanţă uriaşă între nivelul lor de gândire, de moralitate, de umanitate până la urmă, şi ţinuta umană, morală, profesională ori spirituală a persoanelor ce sunt fără încetare „ţinta” dejecţiilor lor inepte:

O regulă de bun-simţ ar fi aceasta: ca să conteşti statutul cuiva, trebuie să ai tu însuţi un statut. Adică, să exişti. Nu orice nubilă ţanţoşă poate ieşi la portiţă ca să bombăne genunchii Ginei Lollobrigida. E nevoie de un dram de îndreptăţire, de oarecare acreditare: pentru aceasta trebuie să fii şi tu măcar Miss Ferentari, sau Miss Tecuci! Altfel, asistăm la un spectacol ridicol, în care se dă cu golul în plin, cu cvasi-nimicul în ceva consistent. Ca să demolezi o autoritate, trebuie să fi câştigat, la rândul tău, o autoritate cât de cât comparabilă.

În final, Pleşu se adresează tuturor acestor sărmani „forumişti” de profesie (în care includem bineînţeles, aşa cum am arătat, şi straniul tandem constituit de avo-căţel şi de amicul lui şobolanul intenselight, precum şi toţi „colegii” lor, ce activează în cârdăşie cu ei), în speranţa că măcar unii dintre ei, la care mai pâlpâie un dram de conştiinţă morală şi de bun simţ, ar putea să-şi dea seama de starea jalnică în care deja se află şi (cine ştie?) poate vor simţi impulsul să iasă din această lamentabilă condiţie în care se complac:

Mârâiala nu e o specie a creativităţii. Regăsiţi-vă! Agitaţia dvs. bilioasă nu vă ajută şi, de fapt, nu interesează pe nimeni! Prin verdictele dvs. iritate, cei vizaţi nu pierd nimic, iar dvs. nu câştigaţi nimic. Încercaţi, în sfârşit, să existaţi! Şi dacă n-o faceţi, nu daţi vina pe cei care există deja. Nu vă stă în cale nimic, în afara propriei dvs. îndârjiri chinuitoare. Adică cine se încăpăţânează să beştelească cade până la urmă exact în păcatul pe care îl reproşează celor beşteliţi: psihologia de haită, solidaritatea impură, iluzia puterii.

Un alt aspect pe care trebuie să-l avem în vedere atunci când studiem „fenomenul” forumistic este că există în unele cazuri şi manifestări oarecum benigne, care dacă ar fi tratate la timp s-ar putea transforma, la cei sau la cele în cauză în veritabile revelaţii de natură spirituală. Avem în vedere aici categoria pe care am putea-o numi „scepticii de bună credinţă”. Aceştia nu sunt de regulă rău intenţionaţi, dar întrucât le lipseşte (ori le este complet atrofiată) intuiţia spirituală, ei nu pot discerne aspectele autentic iniţiatice de pseudo-esoterismele ce deja abundă pe internet. Problema cu ei este că nu pot avea încredere (din motivele sus-menţionate) decât în ceea ce are aparenţa unei „rigori” informaţionale, motiv pentru care ei cad cel mai adesea în capcana a ceea ce unii cercetători contemporani ai acestui fenomen au numit „Dumnezeul Google”, fenomen ce se poate rezuma prin „crezul”: "dacă ceva nu apare pe Google, atunci nu există!” şi prin „corolarul” acestuia („dacă e scris pe Google, atunci este adevărat”).

Într-adevăr, mediul online nu are cum să cuprindă toată cunoaşterea umană, iar în ceea ce priveşte cunoaşterea spirituală revelatoare şi misterul iniţierii ce poate fi primită de la un ghid spiritual autentic, internetul, oricât de sofisticat ar fi, rămâne complet neputincios în această direcţie. Degeaba le spui acestor sceptici înzestraţi cu o bună viteză de tastare că, deşi motoarele de căutare sau Wikipedia sunt instrumente foarte utile, ele nu au cum să ofere informaţii viabile despre (de exemplu) stările multidimensionale de conştiinţă, ori despre însuşi misterul inefabil al iniţierii, fie şi numai din simplul motiv că asemenea informaţii nu pot şi nu vor putea fi niciodată cuprinse (decât într-un mod cu totul rudimentar şi extrem de schematic) în cuvinte şi concepte. De aceea, este evident că nu poţi anula sau combate învăţăturile şi genialitatea certă a unui ghid spiritual autentic bazându-te de pildă pe „revelaţia” că în Wikipedia scrie nu ştiu ce despre el. Bineînţeles că nu este nimic rău în impulsul de a căuta rapid, cu mijloacele şi resursele oferite de tehnologia modernă, informaţii despre orice te interesează. Dar a te mulţumi numai cu aceasta, ori a te baza – într-o dezbatere care se vrea „serioasă”, care se vrea o „confruntare de idei“ – doar pe ce-ţi scoate în faţă, la repezeală, „prietenul Google”, arată nu doar suficienţă şi semidoctism, dar şi un mare dezechilibru cognitiv şi intelectual. Astfel, forumiştii din această categorie au convingerea că dacă ştiu să dea o căutare pe Google deja „s-au prins“ de ce este vorba, sau dacă găsesc şi ei un citat cât de cât legat de subiect pe vreun blog oarecare, au imediat impresia că „au lămurit” problema. Ei cred că sunt mai inteligenţi numai pentru că ştiu să caute pe Google, fără să realizeze deloc faptul că aceasta nu îi face decât un fel de „programe” care pur şi simplu ştiu să scrie nişte cuvinte-cheie potrivite şi atâta tot.

Influenţa internetului asupra minţii umane, afirmă psihologul american Betsy Sparrow, ne-a făcut să ne amintim nu atât informaţia pură, ci mai degrabă locul unde o putem găsi. Astfel, adaugă ea, internetul a devenit o formă primară a memoriei tranzacţionale, unde informaţia este stocată în afara minţii umane. „Oamenii aveau o memorie mai bună înainte să caute totul pe internet", spune Betsy Sparrow, iar unul dintre subiecţii acestui studiu psihologic completează: „Totul s-a fragmentat tot mai mult în capul meu. De când am descoperit internetul, au început schimbările, pentru că la şcoală nu mă mai duceam la bibliotecă şi nu mai căutam cuvinte prin dicţionar, iar obiceiul de a-mi aminti diferite lucruri aproape că a dispărut. Orice spunea Google, noi ascultam. Voiam un referat, ne duceam toată clasa cu primul document găsit la o simplă interogare. Google era Dumnezeu pentru noi". Acest studiu a evidenţiat faptul că motoarele de căutare pe internet au modificat considerabil felul în care acţionează şi funcţionează memoria: oamenii nu mai reţin lucruri, ci pur şi simplu îşi amintesc doar locul unde acestea pot fi găsite. Concluzionând toate aceste rezultate, Sparrow, coordonatoarea studiului, afirmă: „atunci când sunt confruntaţi cu dileme sau cu diferite probleme, oamenii tind să apeleze la calculatoare sau se gândesc că vor avea acces în viitor la aceste informaţii. Am ajuns deja să contăm pe motoarele de căutare aşa cum ne bazam înainte pe prietenii sau pe colegii noştri de muncă: dacă [aceste motoare de căutare pe internet] nu mai sunt în jurul nostru, pur şi simplu uităm tot. Nu mai depunem efortul pentru a păstra informaţia în memorie, pentru că ne gândim că dăm o căutare pe Google şi aflăm „totul”.”

Chiar şi numai după cele câteva exemple, pe care le-am oferit anterior, de minciuni absurde, de calomnii perfide, de stridente atacuri murdare la adresa profesorului de yoga Gregorian Bivolaru şi a şcolii sale spirituale, ne-am putea pune întrebarea firească: de ce oare aceşti oameni care îşi dejectează mizeriile pe diferite forumuri (majoritatea lor covârşitoare, la adăpostul anonimatului, din cauza cumplitei laşităţi ce îi caracterizează) sunt atât de înverşunaţi în ura lor, de ce îşi dedică ei (nu ne referim aici, bineînţeles, la cei remuneraţi pentru aceasta de serviciile secrete) atât de mult timp şi atât de mult efort acestei activităţi care pur şi simplu îi subjugă, îi posedă, şi nu-şi văd mai întâi de propria lor viaţă, pentru ca, aşa cum spune Andrei Pleşu în articolul citat, să înceapă şi ei măcar să existe cu adevărat?

Desigur că răspunsul la această întrebare este destul de complex, însă am putea aminti aici ceea ce spunea genialul om de ştiinţă Albert Einstein referitor la dificultatea cu care ideile cu adevărat creatoare, profund novatoare, sunt acceptate şi asimilate de marea masă: „Marile idei şi oamenii de geniu întâmpină foarte adesea o opoziţie vehementă şi uneori chiar violentă din partea mediocrităţilor”. La rândul său, marele poet şi gânditor german Goethe a afirmat: „Se spune că un geniu nu este un geniu şi pentru valetul său, iar aceasta este firesc, deoarece o fiinţă genială nu poate fi recunoscută cu adevărat şi plenar decât de o altă fiinţă de acelaşi calibru. Valeţii şi servitorii pot desigur să-i aprecieze la justa lor valoare doar pe cei inferiori, ce sunt asemenea lor.

Din această perspectivă, aceste atacuri şi calomnii murdare la adresa lui Grieg nu mai apar ca fiind atât de surprinzătoare. Mai mult decât atât, sunt cunoscute nenumărate alte cazuri în care o fiinţă genială, care a rămas peste ani în memoria plină de recunoştinţă a unui popor, a unui mare grup de oameni sau chiar în aceea a întregii umanităţi a fost furibund atacată şi denigrată în cele mai abjecte moduri cu putinţă de nişte sărmani mediocri care, deşi poate păreau şi ei, la momentul respectiv, „importanţi”, după foarte scurt timp au căzut într-o uitare totală şi au ajuns în haznaua istoriei.

Un exemplu în această direcţie ne este oferit de marele orientalist şi filosof al religiilor Mircea Eliade, care deşi la ora actuală este unanim privit ca un exponent remarcabil al geniului poporului nostru, s-a confruntat în timpul vieţii cu numeroase critici şi atacuri calomnioase de la diverse nulităţi intelectuale. Iată de pildă ce afirma, într-un articol din anul 1934, un oarecare G. Racoveanu: „Dl. Eliade a avut vrăjmaşa inspiraţie de a trânti în calea discuţiei unei mari probleme de teologie un morman de moloz, dovadă clară a totalei sale ignoranţe”. Un alt pigmeu intelectual, Teodorescu-Branişte, scria la rândul său, cam în aceeaşi perioadă, în ziarul „Cuvântul liber”, plin de ironie, că Mircea Eliade nu este decât „Un tânăr scriitor, de profesiune indian, care mai e şi prost pe deasupra. Până la sfârşitul articolului său, dl. Eliade nu izbuteşte să gândească. Îmi permit să cred că aceasta este din cauza impotenţei de gândire a d-lui Eliade.” Apoi, în 1936, un obscur redactor al ziarului „Neamul Românesc” , Georgescu-Cocoş , în cadrul unei campanii mai ample contra „pornografiei” în literatură (îţi sună cunoscută această idee, d-le intenselight?!), atacă cu multă furie romanul „Maitreyi", urmarea articolului său fiind că Ministerul Educaţiei Naţionale l-a dat afară din învăţământ pe Mircea Eliade, pe motiv de „imoralitate”. Mai târziu, o altă nulitate, Pavel Apostol, scria în anul 1958 despre eseul „Mitul eternei reîntoarceri”: „Nostalgia paradisului pierdut al civilizaţiei primitive dobândeşte, în concepţia lui Eliade, sensul instalării paradisului animalităţii”, iar „soluţia oferită de Eliade constituie o expresie a duşmăniei faţă de om, pe care capitalismul o ridică la rangul de principiu călăuzitor”. „Nostalgica sete a d-lui Eliade după animalitate – mai adaugă el – de întoarcere la paradisul animalităţii constituie indiciul sigur al înstrăinării de umanitate a ideologiei reacţionare”.

Desigur că aceste exemple ne pot apărea acum pe cât de penibile şi de ridicole, pe atât de amuzante, însă pentru noi este profund semnificativ faptul că niciunul (ABSOLUT NICIUNUL!!!) dintre aceşti detractori, fără excepţie, nu a rămas în istorie sau măcar în amintirea oamenilor, iar timpul a readus până la urmă valorile fiecăruia în locurile lor reale!

Există însă un caz relativ similar ce poate să ni se pară cu totul incredibil şi de neconceput, dar care este totuşi cât se poate de real – şi tocmai de aceea el este de-a dreptul revoltător – în care unul dintre cele mai mari genii ale culturii române a fost supus unei denigrări înverşunate, acerbe şi pline de ură. Este vorba de genialul (şi totodată cel mai mare) poet român, Mihai Eminescu. Într-adevăr, împotriva lui Eminescu a fost declanşată şi încă mai este susţinută pe alocuri chiar şi în zilele noastre o campanie defăimătoare de proporţii uriaşe, campanie care a fost declanşată însă nu doar, ca în cazul lui Mircea Eliade, de invidia şi de prostia contemporanilor săi, ci şi de faptul că Eminescu a scris printre altele şi o serie de articole în ziarul Timpul în care denunţa strategiile viclene ale sionismului internaţional de a se infiltra în România şi de a acapara această ţară. De aceea, de-a lungul timpului au existat multe tentative de a-l coborî pe Eminescu de pe piedestalul pe care îl ridicaseră generaţii întregi de români.

Astfel, în 1875, un oarecare Gr. Gellianu spunea: „Întrebuinţând figuri neînţelese, înşirând, unele după altele, cuvinte care nu produc niciun sens, sfidând gramatica şi analiza logică, şi prin urmare fără farmec şi precizie în limbaj, torturând necontenit rima şi ritmul şi prin urmare fără uşurinţă în versificare, iată cum ne apare dl. Eminescu”. Apoi, într-un lung şi răutăcios „studiu”, realizat între anii 1894 şi 1896, Aron Densuşianu afirma că Eminescu „avea prin moştenire germenele alienării, care a fost alimentat printr-o boală contrasă după aceea” şi că „preocuparea constantă îi erau conexiunile de amor”. Însăşi capodopera „Luceafărul” este considerată „o bâiguială cum nu se poate mai isterică”, în care găsim „un amor bolnav, un somnambulism. Cât despre stil: nicio dezvoltare firească de idei şi sentimente, totul fiind o dârdâire lungă de aceleaşi stihuri, de aceleaşi idei, care adeseori se bat în capete”, iar întreaga opera poetică eminesciană este pusă sub semnul imoralităţii: „Va să zică amorul şi femeia nu prezintă alte calităţi decât carnea! Te mai afli oare aici în templul muzelor, ori în bordel? În această abrutizare este fără îndoială a se căuta succesul nemeritat şi prin urmare trecător al unor asemenea poezii”. Mai târziu, în 1903, Anghel Demetriescu opina că Eminescu nu avea valoare nici ca poet şi nici ca ziarist, nefiind decât „un filosof ignorant şi ziarist de nevoie, prea mărginit ca să se înalţe până unde mândria îl îndemna, prea egoist ca să-şi deschidă inima marilor simpatii”. Sau un anume Alexandru Grama îl cataloga pe Eminescu ca un „biet versificator tare de rând, tâmpit pentru lumea aceasta prin natura sa, prin ocupaţiunile şi tendinţele sale şi prin aerul social şi literar în care a trăit”! Şi tot el adaugă: „acest aventurier, care nicicând n-a făcut un studiu serios şi sistematic; care, corupt şi stricat în suflet şi în inimă, încă în tinereţe era deja blazat şi ostenit de lume şi pentru aceea lipsit de orice idealism; care, gol de alte simţiri nobile, nu numai a cântat, ci şi a practicat erotismul animalic, până când, lovit de săgeţile lui chiar în obositul creier, mintea i s-a dus în Nirvana lui Schopenhauer şi a indienilor, iar trupul i s-a mai târât câţiva ani, până ce, în floarea vârstei, s-a dus şi el tot acolo.

Cât de uimitoare sunt acum pentru noi aceste răutăţi şi atacuri mârşave asupra unui geniu autentic, care este cât se poate de evident că nu numai că nu a fost deloc înţeles de aceşti troglodiţi, dar invidia lor exacerbată i-a făcut să urască în Eminescu toate calităţile şi aspectele geniale pe care ei nu le-au avut niciodată! Şi, cu toate că la vremea respectivă aceşti oameni de nimic păreau că reprezintă ceva şi că au un cuvânt de spus în cultura română, timpul i-a aşezat în cele din urmă pe toţi la locul pe care l-au meritat: în groapa de gunoi a istoriei şi în uitarea tuturor. De exemplu, pe vremea lui Eminescu, cel mai mare poet român era considerat un anume Nicoleanu. Cine mai ştie însă astăzi ceva despre acest Nicoleanu? La fel, un caz destul de hilar este acela al „eruditului” Ghiţă Pop (1864-1915), care deşi a scris toată viaţa sa numeroase piese de teatru, tratate filosofice, dicţionare etc., nu a rămas în literatura româna decât prin „dezvăluirea” că o poezie de Mihai Eminescu, „La steaua”, ar semăna cu poemul „Die Sterne” al poetului german G. Keller şi l-a acuzat astfel, cu multă indignare, pe marele nostru poet de plagiat. După ce a făcut aceasta „descoperire”… domnul Ghiţă n-a mai scris nimic.
 
Aşa cum am arătat însă, în cazul lui Eminescu nu a fost vorba doar de invidia unor nulităţi, ci şi de atitudinea sa ferm anti-sionistă, care nu i-a fost iertată niciodată de Internaţionala sionistă şi care a urmărit constant să-l distrugă – atât în timpul vieţii, cât şi post-mortem, ca importanţă în cultura română şi universală. Iată în acest sens acţiunea rabinului-şef Moses Rosen, care în anul 1980 a făcut o reclamaţie adresată conducerii PCR, în care folosea la adresa lui Eminescu epitetele „huligan”, „fascist”, „legionar”, „pornograf” şi „sifilitic” şi cerea, nici mai mult nici mai puţin, decât să fie topit întreg tirajul volumului IX din Integrala Operei lui Eminescu (volum care la acea dată fusese deja tipărit!), pentru că, motiva el, respectiva apariţie editorială ar fi dus la recrudescenţa antisemitismului în ţara noastră. Mult mai recent, în numărul 265, din 27 februarie - 5 martie 1998, al revistei „Dilema” au fost găzduite mai multe articole în care se proclama ca o necesitate stringentă... „despărţirea de Eminescu” pentru că, în viziunea acelor articole, Eminescu ar fi o piedică împotriva integrării României în Europa, naţionalismul şi conservatorismul lui fiind o frână în calea progresului societăţii…

Am mai putea adăuga aici că o ironie divină, în toate aceste exemple pe care le-am oferit, este aceea că după ce timpul a cernut cu rigoarea sa enigmatică valorile, toţi cei care au atacat şi au aruncat cu noroi în diferite fiinţe cu adevărat geniale, au mai rămas, unii dintre ei, în amintirea oamenilor, exclusiv datorită asocierii lor nefaste cu cei pe care i-au denigrat şi i-au urât cu atâta înverşunare! Niciunul dintre toţi aceşti calomniatori nu s-a evidenţiat prin ceva creator, bun, măreţ, sublim sau genial ci dimpotrivă. Putem de aceea să fim absolut siguri, că la fel va fi, fără nicio îndoială, şi cu toţi cei care îl atacă, îl calomniază şi îl denigrează acum pe Grieg – fie prin bârfe abjecte, fie prin insinuări mizerabile în discuţii, fie prin mizeriile pe care le scriu pe internet la adăpostul anonimatului etc. Şi în acest caz, rigoarea timpului va tria cu înţelepciune divină valorile şi ne vom mai aminti poate de unii dintre aceşti „urlători” plini de venin exclusiv în legătură cu prezentarea încercărilor şi dificultăţilor prin care a trebuit să treacă Grieg şi această şcoală de yoga înainte de a-şi realiza pe deplin menirea şi misiunea spirituală.

Citiţi aici partea a treia a acestui articol. 
Citiţi şi:
 
yogaesoteric
17 decembrie 2011
 

Articole publicate recent

> 24 MaiLegea vaccinării și dezbaterea ei publică. Dezvăluiri recente

> 24 MaiUndă de șoc în SUA: Donald Trump l-a demis pe șeful FBI, «cu efect imediat»

> 24 MaiDezvăluiri despre «Umbrela» României

> 24 MaiDoctorul Mircea Pușcașu, după participarea la dezbaterea privind vaccinarea obligatorie: Ceea ce se petrece este fără precedent în România

> 23 MaiBashar al-Assad: Trump este marioneta «statului profund» din SUA

> 23 MaiDe ce oare există o criză de vaccinuri pe piața mondială? Cei de la UNICEF au dat răspunsul pe care autoritățile române îl ascund

> 23 MaiLa ce icoane se închină acum noile generații: De la icoana Vlahernița la imaginile aproape omniprezente de pe Facebook!

> 22 MaiDe ce nu putem accepta transformarea României într-un sinistru lagăr medical – argumente legale dar și argumente științifice

> 22 MaiUn cunoscut om politic: În România producătorii străini de vaccinuri prin agenţii lor au împrăştiat rujeola artificial şi în mod intenţionat…

> 22 MaiStatul se lasă acum benevol spionat de SRI

> 22 MaiOraşul din România care îşi produce singur, din gunoi, curentul electric

> 21 MaiSenatorul Daniel Fenechiu se opune proiectului de lege a vaccinării obligatorii

> 21 MaiUn bebeluș a murit la câteva zile după naștere, după ce i-a fost administrat un vaccin

> 21 MaiAndrzej Duda, preşedintele Poloniei: «Căsătoria gay nu va fi niciodată legalizată în Polonia»

> 20 MaiScandalul surprinzător al vaccinării obligatorii. Tabloul complet al instituirii unui gestapo vaccinist

> 20 MaiLecția pe care americanii și aliații lor nu vor să o învețe

> 19 MaiProfesorul Silvio Calzolari, cunoscut orientalist și istoric al religiilor italian, aduce la rândul său cazul MISA în atenția internațională

> 19 MaiViktor Orban a declarat că mai multe națiuni europene, printre care și poporul român, vor să se debaraseze de rețelele lui Soroș

> 19 MaiVasile Astărăstoae despre limitarea libertăţilor individuale sub pretextul sănătăţii publice

> 19 MaiAfaceri porcești la umbra vaccinării obligatorii!

> 19 MaiUMOR STENIC – Cele mai tari glume, ce ne provoacă un râs sănătos, din «Epoca de Aur» a comunismului. Cu astea au supraviețuit românii…

> 18 MaiPartea a doua a interviului acordat de Gregorian Bivolaru site-ului Wowbiz.ro

> 18 MaiDemontarea manipulărilor şi sofismelor propagandei vacciniste

> 18 MaiProf. dr. Dan Tudor Vuza: Vaccinarea obligatorie este ceva împotriva Constituţiei României

> 17 MaiOlivia Steer vine cu o ipoteză halucinantă despre epidemia de rujeolă

> 17 MaiRegizorul american denunță cu mult curaj mașinațiunile «statului profund»

> 17 MaiAndreea Arsene: «Libertatea liberei exprimări vehiculează sugestii după canoanele stăpânitorilor ei străini…!?»

> 17 MaiIată ce spune cu insolență un oficial OMS venit în România să susţină vaccinarea…

> 17 MaiUn nou interviu acordat de Gregorian Bivolaru, de data aceasta site-lui Wowbiz.ro

> 16 MaiToți pro-vacciniștii să doneze imediat bani pentru această fetiță ce a fost nenorocită de curând de un vaccin! Iată ce rele pot face vaccinurile!!!

> 16 MaiLegume gigant crescute natural în Alaska

> 16 MaiUnul dintre cei mai renumiți medici din România, dr. Răzvan Constantinescu, este împotriva vaccinării obligatorii

> 15 MaiCine sunt cei 22 de copii care au murit, conform datelor oficiale, din cauza rujeolei

> 15 MaiUn neamț spune adevărul despre români: «doar își plâng de milă, se vaită că e viața grea dar nu fac nimic pentru a o transforma»

> 15 MaiPovestea uluitoare şi plină de modestie şi răbdare a lui Mehran Karimi Nasseri, refugiatul iranian care a locuit timp de 18 ani într-un… aeroport

> 15 MaiLegea șocantă a vaccinării obligatorii, criticată pe site-ul Asociației Medicilor de Familie Mureș

> 14 MaiSe plănuiește să fim vaccinați cu forța

> 14 MaiPrima biserică din lume realizată în întregime din copaci vii

> 14 MaiSuveranismul și schimbarea alianțelor

> 14 MaiLacrimi și multă durere în Moldova: bebelușul ce a fost ucis de vaccin, petrecut pe ultimul drum

> 13 MaiScandal imens într-un spital din Italia: O infirmieră mima că vaccinează copiii

> 13 MaiUn demers diabolic. Iată Proiectul Legii Vaccinării. Aşa ceva nici Ceauşescu n-ar fi îndrăznit… A intrat în dezbatere publică

> 12 MaiInformare cu privire la termenul din 12 mai 2017

> 12 MaiDr. Rareș Simu, medic specialist în imunologie «Vaccinarea are apoi efecte nefaste chiar si asupra unui sistem imunitar sănătos»

> 12 MaiBill Gates, miliardarul cel satanic, s-a întâlnit cu președintele Trump pentru a opri ancheta privind siguranța vaccinurilor

> 12 MaiDescoperire excepțională, de ultimă oră! Prima planetă asemănătoare Pământului, care dispune de atmosferă

> 11 MaiIdeea monogamiei ca fiind parte din relaţiile ideale se bazează pe cercetări defectuoase

> 11 MaiSergiu Moroianu, un reputat om de știință, despre Legea vaccinării: «E undeva la mijloc între nazism și comunism. Sunt total contra»

Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga