Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Pentru că EU pun taxa și tu doar pentru MINE muncești!

de Alexis Sophronias

 

Motto:

Hai să-ţi spun eu cum îi treaba;                   Let me tell you how it will be; 
Un crâmpei iei mai degrabă.                       There's one for you, nineteen for me.
O pará ţi-azvârl sub nas;                            Should five per cent appear too small,
Zi „merci!” că ţi-o mai las!                          Be thankful I don't take it all.
De mâni carul, plăteşti pe drum;                 (if you drive a car, car;) - I’ll tax the street;
De vrei să şezi, taxez pe scaun;                  (if you try to sit, sit;) - I’ll tax your seat;
Când ţi-o fi frig, înscriu pe fum;                  (if you get too cold, cold;) - I’ll tax the heat;
Cum ai păşit, dai un franc bun.                   (if you take a walk, walk;) - I'll tax your feet.
De te-i întreba cu ce-ai greşit,                     Don't ask me what I want it for,
Îţi iau şi bănuţul găurit.                                If you don't want to pay some more
Când jăfuiesc, nu mai las nimic...                 Now my advice for those who die,
Din găvanu’ hârcii, ortu’ îl ridic!                  Declare the pennies on your eyes.
Iară tu, numa’ pentru mine roboteşti.     And you're working for no one but me.
Când îţi pun EU bir, nimic n-ai să doseşti!                         Taxman!
                                                                                                  
The Beatles – Taxman (traducere liberă)

 

Versurile ce le fredonam în adolescenţă, atunci când nu-mi puneam întrebări despre semnificaţia lor, ci voiam doar să provoc cu spirit de frondă imberb, în măsura puterilor şi cunoaşterii mele, regimul cenzorial comunist, m-au surprins când le-am rememorat în prezent, cu acurateţea viziunii celui ce le-a scris. Prin urmare...
Cred că fiecare am parcurs cel puţin o dată textul „Protocoalele Înţelepţilor Sionului”, dar am acordat o atenţie moderată secţiunii unde se specifică despre planul viclean de escaladare gradată şi inexorabilă a fiscalităţii, astfel încât populaţia să fie împovărată până la limita de jos a subzistenţei, nemaiavând timp şi putere să se gândească la nimic altceva decât la necesităţile fiziologice bazale. Extrase din textul mai sus menţionat:

AL XX-LEA PROTOCOL SECRET FRANCMASONIC

Vom vorbi acum succint despre programul nostru financiar pe care special l-am păstrat pentru sfîrşit, ca fiind punctul cel mai greu care totodată este culminant şi hotărîtor al planurilor noastre de acaparare a puterii asupra întregului pămînt... atunci impozitele vor fi percepute fără sfială, dar progresiv şi ele vor asigura în realitate un venit cu mult mai mare decît cel dat de impozitul proporţional de astăzi...

O căutare temeinică în legislaţia fiscală a României ne va dezvălui peste 100 de taxe, impozite şi accize (impozit indirect asupra unor bunuri și servicii) cărora le suntem supuşi, uneori chiar în dispreţul legii (pentru că intră în contradicţie cu legislaţia europeană, care de altfel a fost asumată de către ţara noastră), şi de fiecare dată în contradicţie cu cel mai elementar bun simţ. Ofer o enumerare sumară în continuare, pentru că listarea completă în cel mai bun caz ar plictisi: taxe şi tarife nefiscale / contribuţii sociale / taxe şi tarife la registrul comerţului / obligaţii de plată la bugetul de stat / obligaţii de plată la biroul protecţie socială / accize / impozit pe profit – cota standard, câştiguri de capital, birouri de reprezentanţă, transferul titlurilor de valoare, câştigul din operaţiuni de cumpărare-vânzare de valută / impozit pe venitul microîntreprinderilor / impozit pe dividende (5 feluri de dividende fiecare cu grilă proprie de impozitare) / impozite cu reţinere la sursă – redevenţe, dobânzi, comisioane, alte servicii, jocuri de noroc / taxa pe valoarea adăugată – cota standard şi cota redusă / impozitarea persoanelor fizice – activităţi independente, venituri de natură profesională... (etc... etc... fiţi siguri că nimeni nu scapă!) / venituri din salarii, venituri din închiriere, venituri din investiţii, venituri din premii, venituri din agricultură, venituri din pensii (aceasta din urmă este o culme a absurdului, care la vremea introducerii impozitului pe pensii a produs stupoare) / contribuţii sociale obligatorii – asigurări sociale datorate de către angajator şi datorate de către angajat (fiecare separat), asigurări sociale de sănătate, contribuţia la fondul unic de sănătate, fondul de şomaj, fondul de garantare a creanţelor salariale, asigurări de accidente de muncă / impozite şi taxe locale (nu mai detaliez...) / impozit agricol / taxe şi impozite mascate / taxe şi impozite jocuri de noroc / taxa radio-tv / taxă protecţia persoanelor cu handicap / taxe asiguratori şi brokeri de asigurare / creanţe fiscale / plăţi anticipate / vărsăminte / taxe de timbru / şi multe-multe altele, o foaie în format A4 nu ar fi încăpătoare chiar de ar fi scrisă cu font de 10.

Sunt şi state pe această planetă care au o politică fiscală extrem de relaxată şi permisivă, dar cum probabil ştiţi deja, România nu face parte dintre acestea. Veţi spune că, da, vom plăti cu toţii şi bogaţi, şi săraci şi astfel va fi echitate socială, dar trebuie să ştiţi că cei bogaţi nu vor plăti niciodată cine ştie ce, ba chiar nu vor plăti deloc şi, mai mult decât atât, unii vor avea pretenţia să primească fonduri prin aşa-zise inginerii financiare, cum este rambursarea de T.V.A., act prin care mulţi milionari au fost transformaţi în miliardari cu sprijinul unor angajaţi ai fiscului. Pe de altă parte, marii bogătaşi au avut grijă să-şi externalizeze profiturile în aşa-zisele „paradisuri fiscale” cum ar fi: Cipru, Belize, Seichelles, deschizându-şi reprezentanţe şi birouri fictive într-una din aceste locaţii (chiar şi o căsuţă poştală poate fi sediu de firmă!) unde transferă bonităţi, lichidităţi, profit, dividende, ţări în care nu se plăteşte impozit pentru toate acestea. Principatul de Monaco este un astfel de „paradis fiscal”, astfel încât s-a ajuns în situaţia ca regatul monegasc să găzduiască, ca şi rezidenţi, nu mai puţin de 22.000 de miliardari (aceasta în situaţia în care oraşul se întinde pe doar 2 km²...) Ca paralelă, numărul miliardarilor (în € sau $) rezidenţi în România este de 2 sau 3. Concluzie: cei bogaţi vor fi şi mai bogaţi şi vor face în aşa fel încât să plătească foarte puţin sau deloc, iar cei săraci vor plăti din ce în ce mai mult, până vor ajunge doar piele şi os. La propriu.

O altă modalitate de reducere a puterii de cumpărare a populaţiei este inflaţia, adică statele emit bani (bucăţele paralelipipedice de folie de plastic, imprimate cu vopsea) care nu au niciun fel de acoperire (în aur, petrol sau orice bun considerat unanim ca având valoare) astfel încât, în timp valoarea banilor scade, dar cantitatea de muncă depusă de populaţie pentru ei rămâne neschimbată. Apoi statele aplică din când în când câte o „renominalizare” pentru confort psihic şi pentru uşurarea activităţii contabile. Ne amintim cu toţii, că de curând s-au eliminat patru zerouri din ROL care a devenit astfel RON.

Voi demonta acum un mit, pentru cei care cred că orice s-ar petrece şi oricît de greu va fi, ei vor avea şi vor rămâne totuşi cu o casă şi cu o parcelă de teren care este proprietatea lor privată şi inalienabilă, proprietate garantată de constituţie. Ei bine, acestora le sugerez ca şi test, să nu-şi mai plătească impozitele şi dările pe „proprietăţi”, cum ar fi autovehicole, case sau apartamente şi terenuri. Atunci vor vedea cine este de fapt adevăratul proprietar al acestora! Toate bunurile vor fi executate silit la licitaţii, banii obţinuţi se vor vărsa automat la „taxe şi impozite” şi ce mai rămîne, dacă mai rămîne ceva, va fi returnat „proprietarilor”. Pentru cei care au experimentat o trezire în urma lecturii ultimului paragraf, am să subliniez că:  da – nu există cu adevărat proprietate privată, ci doar o construcţie lexicală care îmbracă într-un ambalaj lucios această idee. Punct.

Probabil că aţi auzit, uneori destul de des, ideea că: „De două lucruri nu poţi scăpa: de moarte şi de taxe”. Propagandiştii mind-setteri, lefegii la fabrica de vise Hollywood, au avut grijă să o repete precum nişte discuri stricate, aproape în fiecare producţie cinematografică. Este evident că sunt foarte înverşunaţi în demersurile lor, pentru ca această idee să rămînă scrijelită în subconştientul plătitorului de taxe, setat pe pilot automat, astfel încât acesta să nu mai aibă niciun spasm al inteligenţei care să-i permită să ridice întrebări despre moralitatea şi pertinenţa acestor biruri. Acest jaf generalizat şi legalizat începe să se instaureze şi să pară la fel de natural ca şi oxigenul şi la fel de implacabil ca şi moartea, prin urmare nu mai rămâne nimic de făcut, plătim şi gata! O altă idee, de această dată preluată din Evanghelii şi prezentată trunchiat în 99% dintre cazuri este: „Să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului!” omiţând să se adauge şi partea cea mai importantă, că trebuie să-i dăm lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. Adică nu mai gândiţi voi atât de mult la ce trebuie să faceţi cu banii, daţi-i celor care i-au emis sau, şi mai bine , băncilor şi astfel veţi face o faptă bună pe placul lui Dumnezeu, că deh, scrie în cartea sfîntă! Pot să pun rămăşag că nu aţi auzit niciodată şi altfel formularea, de exemplu: „Să-i dăm lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu şi ce-i al Cezarului să-i dăm tot lui Dumnezeu!” sau „Ce-i al Cezarului să ne oprim noi!”. Acestea sunt doar două exemple de cum se face „educarea” plătitorilor de taxe, alese pentru că sunt reprezentative, dar să ştiţi că există o întreagă politică concertată pentru ca cetăţeanului să i se pară că se încadrează în registrul firescului atunci când renunţă chiar şi până la 90% din veniturile obţinute din munca sa, fără să pună niciun semn de întrebare.
 
Voi da un singur exemplu de escaladare a taxării dincolo de orice raţiune: accizele aplicate carburanţilor fosili. Aceste accize sunt aplicate defalcat pe fiecare tip de produs în parte după cum urmează: benzină cu plumb / benzină fără plumb / motorină / păcură / gaz petrolier lichefiat / gaz natural / petrol lampant (kerosen) / cocs şi cărbune. Taxele incluse în benzină de la 1 ianuarie 2011: acciza este de 467 € / tonă + taxa de drum de 125 € / tonă + taxa de solidaritate (câte un cent / litru – motivul fiind acoperirea prejudiciului din urma falimentului Bancorex) adică 10 € / tonă. Producătorul are preţul de aproximativ 370 EUR / tonă şi astfel rezultă următorul preţ pe tona de benzină: 370+467+125+10=972 € / tonă (taxe şi accize). Se adaugă T.V.A. 24%, adică 233,28 €. Totalul este de 1205 € / tonă. Un litru de benzină este 1,31 EUR (aproximativ 5,15 RON). Producătorul încasează (în prima fază) 370 € / tonă. Statul încasează 835,28 € / tonă. Poate veţi crede că aşa este peste tot sau poate că este ţiţeiul foarte rar în această parte de lume. Ei bine, nu este acelaşi preţ în toată lumea. În SUA, de exemplu, preţul este de 2,99$ / galon (0,79$ / litru = 2,61 RON / litru). Şi mai mult decât atât, salariul minim în România este de 7-8 ori mai mic decât salariul minim în SUA. În acest moment România stă cel mai prost (în Europa) la preţul pentru carburanţi, dacă înţelegem că această bogăţie naturală se găseşte destul de multă în ţara noastră şi dacă ţinem cont şi de salariile pe care le primesc românii. Vă invit să analizaţi cele două tabele şi luaţi în considerare faptul că salariul mimin în România este aproximativ 200 €.
 
 
 
S-ar putea crede că cineva „a pus toate tunurile” pe populaţia acestei ţări ca să o pauperizeze şi să o ducă la extincţie printr-o fiscalitate aberantă. Un exemplu simplu: dacă cineva vrea să se deplaseze cu autovehicolul proprietate personală de la Bucureşti la Constanţa, trebuie să aibă în vedere: 1. La cumpărarea autovehicolului se plăteşte T.V.A.  24%. 2. Apoi se plăteşte taxa de primă înmatriculare (o aberaţie) 3. Impozitul auto. 4. Asigurarea obligatorie sau eventual Casco 6% din valoarea maşinii. 5. Rovigneta pentru drumurile naţionale. 6. Taxele şi accizele din benzină (taxa de drum etc.). 7. Taxa de pod (Feteşti-Cernavodă). 8. Și în curînd taxa de autostradă. Aşa cum aţi observat, ca să te deplasezi pe un drum făcut din banii tăi (sau ai noştri, ai tuturor) plăteşti de 4 ori (taxa de drum din benzină, rovigneta, taxa de pod şi în curînd taxa de autostradă). Concluziile vă aparţin.
 

Interviu cu Hans-Hermann Hoppe despre taxare
 
Hans-Hermann Hoppe: Acum cîteva luni, un jurnalist francez, dl. Nicolas Cori, m-a abordat cu cererea de a realiza un interviu pe tematica taxării, care ar fi urmat să apară în publicaţia lunară franţuzească „Philosophie Magazine”, în contextul actualelor discuţii din Franţa cu privire la „reforma taxării”. Am fost de acord să dau acest interviu, care a fost realizat prin email în limba engleză. Dl. Cori a făcut ulterior o traducere în limba franceză, prietenul meu dr. Nikolay Gertchev a verificat şi corectat această traducere, urmând ca eu să-i trimit înapoi d-lui Cori varianta finală (autorizată) a traducerii. De atunci a trecut mai mult de o lună şi, în ciuda numeroaselor tentative de comunicare, nu am mai auzit nimic de la dl. Cori. Nu pot decât să speculez cu privire la motivele tăcerii sale. Cel mai probabil nu a primit permisiunea superiorilor săi de a publica acest interviu şi nu a avut suficientă curtoazie şi curaj să-mi spună. Varianta în limba franceză este disponibilă pe pagina de traduceri a site-ului meu, http://www.hanshoppe.com/translations/.

Întrebare:
Sunt taxele compatibile cu libertatea individuală şi cu drepturile de proprietate? Există un nivel peste care taxarea devine incompatibilă?

Răspuns:
Nu. Taxele nu sunt niciodată, indiferent de nivel, compatibile cu libertatea individuală şi cu drepturile de proprietate. Taxarea este o formă de furt. Cei care practică această formă de furt – statul cu diferiţii săi agenţi şi aliaţi – încearcă diverse modalităţi de a cosmetiza adevărul, dar acesta este pur şi simplu imposibil de evitat. Evident, taxele nu fac parte din categoria plăţilor normale, voluntare, pentru bunuri şi servicii, pentru că nu îţi este permis să sistezi aceste plăţi în momentul în care nu mai eşti satisfăcut de calitatea bunurilor achiziţionate. Nu eşti pedepsit în niciun fel dacă nu mai cumperi maşini Renault sau parfumuri Chanel, dar eşti trimis la închisoare dacă nu mai plăteşti pentru şcolile şi universităţile de stat sau pentru dl. Sarkozy şi pompa sa. De asemenea, este imposibil să interpretezi taxele ca pe un tip de chirie plătită de către chiriaş proprietarului, deoarece statul francez nu este proprietarul întregii Franţe şi al întregului popor francez. Pentru a fi proprietar, statul francez ar trebui să dovedească două lucruri: primul – că statul, şi nimeni altcineva, deţine fiecare centimetru pătrat din Franţa şi, al doilea – că are un contract de închiriere cu fiecare francez cu privire la utilizarea (şi preţul cerut pentru această utilizare) proprietăţii sale. Niciun stat – fie el francez, german sau american – nu poate dovedi aşa ceva. Niciun stat nu poate să prezinte documente doveditoare cu privire la proprietate sau contracte de închiriere. Prin urmare, se poate trage o singură concluzie: taxarea este o formă de furt prin care o parte a populaţiei, clasa conducătoare, se îmbogăţeşte pe seama celeilalte părţi a populaţiei, respectiv clasa condusă.

Întrebare: Este greşit să nu-ţi plăteşti taxele?

Răspuns:
Nu. Dat fiind că taxele sunt o formă de furt, adică un „rău” din punct de vedere moral, nu poate fi greşit să refuzi să plăteşti unor hoţi sau să îi minţi cu privire la venitul tău taxabil sau activele deţinute. Asta nu înseamnă că e prudent sau înţelept din partea ta să nu plăteşti taxele – până la urmă statul este „cel mai rece dintre monştri”, după cum a spus Nietzsche, şi poate să îţi ruineze viaţa sau chiar să te distrugă dacă nu îi respecţi ordinele. Cu toate acestea, nu poate încăpea nicio îndoială că este just să nu îţi plăteşti taxele.

Întrebare: Cum ştim când o taxă este corectă? Există anumite criterii? Este o taxă progresivă mai bună decît o taxă unică?

Răspuns:
Ştim că nicio taxă nu este corectă, fie ea progresivă sau taxă unică şi proporţională. Cum pot să fie furtul şi jaful corecte? „Cea mai bună” taxă este întotdeauna cea mai mică, deşi chiar şi cea mai mică taxă este tot o taxă. „Cea mai bună” taxă este o taxă unică pe cap de locuitor (eng. „head tax” sau „poll tax”), când fiecare individ plăteşte aceeaşi sumă fixă de unităţi monetare. Deoarece suma respectivă trebuie să poată fi plătită chiar şi de către cei mai săraci locuitori, această taxă trebuie să fie mică. Dar chiar şi o taxă fixă pe cap de locuitor este tot un gen de furt şi nu e nimic „corect” în ea. O taxă pe cap de locuitor nu tratează la fel pe toată lumea şi nu instaurează „egalitatea în faţa legii” din cauza a ceea ce se întâmplă ulterior cu venitul colectat din taxe. De exemplu, salariile tuturor angajaţilor la stat şi veniturile celor dependenţi de bugetul public (cum ar fi pensionarii sau beneficiarii de asistenţă socială) sunt plătite din sumele de bani colectate din taxe. În consecinţă, angajaţii de stat şi persoanele dependente de bugetul public nu plătesc practic niciun fel de taxe. Mai degrabă, întregul lor venit net (după plata taxei fixe pe cap de locuitor) provine din sumele colectate din taxe şi impozite, de unde rezultă că respectivele persoane sunt consumatori de taxe şi că trăiesc din venitul şi avuţia expropriate de la alţii: producătorii de taxe. Unde este corectitudinea când o parte din populaţie trăieşte în mod parazitar, pe cheltuiala celeilalte părţi?

Întrebare: Sunt toţi filozofii de acord cu privire la această problemă?

Răspuns:
Nu, nu sunt. Dar asta este departe de a fi surprinzător. Aproape toţi filozofii profesionişti din ziua de astăzi sunt consumatori de taxe. Ei nu produc bunuri şi servicii pe care să le vândă pe piaţă către consumatorii de filozofie, care în mod voluntar decid să achiziţioneze sau nu aceste servicii. De fapt, dacă ar fi să se judece în funcţie de cererea efectivă a consumatorilor, opera celor mai mulţi filozofi contemporani ar trebui să fie considerată totalmente lipsită de valoare. Aproape toţi filozofii de astăzi sunt plătiţi din taxe. Ei trăiesc din banii furaţi sau confiscaţi de la alţii. Dacă subzistenţa ta depinde de taxele colectate este foarte probabil să nu te opui din principiu instituţiei taxării. Bineînţeles, această afirmaţie nu este în mod necesar adevărată. „Conştiinţa” noastră nu este determinată de „existenţă” (germ. „Sein”), á la Marx. Cu toate acestea, o astfel de opoziţie nu este foarte probabilă. Într-adevăr, la fel ca marea majoritate a „intelectualilor”, filozofii suferă din cauza unui ego supra-expandat. Ei consideră că munca lor este de o importanţă crucială şi dispreţuiesc faptul că „societatea” nu îi compensează corespunzător. Prin urmare, în cazul în care pur şi simplu nu ignoră subiectul, filozofii au fost întotdeauna primii care au venit cu diverse încercări agonizante de a justifica taxarea – cosmetizarea furtului ca pe ceva bun – şi, în mod particular, propriile salarii provenite din taxe.

Întrebare: Ar trebui filozofii să ia în considerare eficienţa economică a modalităţilor de taxare simultan cu valorile etice?

Răspuns:
Pentru a putea numi o acţiune „eficientă”, este mai întâi necesar să definim un scop, respectiv un ţel sau o finalitate. Ceva poate fi considerat eficient sau ineficient doar în lumina unui scop care se consideră dat. Este treaba economiştilor şi a aşa numitei „economii pozitive” de a determina care măsuri sunt eficace (sau ineficace) pentru a atinge un scop dat. De exemplu, dacă vrei să creezi şomaj în masă, atunci ştiinţa economică îţi spune că este eficient să creşti salariul minim pe economie la, să zicem, 100 € pe oră. Pe de altă parte, dacă scopul tău este să minimizezi şomajul, atunci ştiinţa economică te informează că salariul minim pe economie ar trebui abolit în totalitate. Dar economiştii nu au nimic de spus despre dezirabilitatea sau admisibilitatea scopului în discuţie. Aceasta este sarcina filozofului: să determine care scopuri sunt admisibile şi juste şi care nu. (Economistul îl informează apoi pe filozof care mijloace sunt eficiente pentru atingerea acelor scopuri justificabile şi care nu.)
Totuşi, după cum am discutat deja: filozofia ca profesie pur şi simplu nu şi-a făcut treaba. Filozofii dau suficiente sfaturi cu privire la ce să faci şi ce să nu faci, desigur, dar aceste sfaturi au puţină valoare intelectuală. În marea majoritate a cazurilor, este vorba doar despre opinii: manifestări ale gusturilor personale şi nimic mai mult. Dacă le ceri „teoria” lor cu privire la justiţie, pe baza căreia au făcut aceste recomandări, vei afla că nu deţin o astfel de teorie. Pot eventual să îţi ofere numai o colecţie ad-hoc de judecăţi personale de valoare, care de cele mai multe ori nici măcar nu respectă principiul coerenţei interne.
 
Orice teorie cât de cât decentă cu privire la justiţie trebuie, în primul rând, să ţină cont de caracteristica fundamentală a vieţii umane: raritatea bunurilor, adică absenţa supra-abundenţei. Şi asta pentru că tocmai din cauza rarităţii este posibil ca oamenii să aibă conflicte între ei: Eu vreau să fac x cu o anumită resursă rară (dată), iar tu vrei să faci y cu aceeaşi resursă. În lipsa conflictelor, nu ar mai fi nevoie de reguli sau de norme, scopul normelor fiind tocmai acela de a evita conflictele. În absenţa unei armonizări prestabilite a tuturor intereselor individuale, conflictele pot fi evitate numai dacă toate resursele rare sunt deţinute în mod privat, adică de către un posesor identificabil, excluzându-i în consecinţă pe ceilalţi. Prin urmare, pentru a evita apariţia conflictelor de la începutul omenirii şi până în prezent, ca să zic aşa, orice teorie a justiţiei trebuie să plece de la o normă care să reglementeze aproprierea originală a resurselor rare ca şi proprietate privată.
Cea mai mare parte a filozofiei (politice) contemporane pare să nu fie conştientă de aceste lucruri. De multe ori am impresia că nici măcar ideea de raritate nu este recunoscută sau înţeleasă în totalitate.

Întrebare: În acest caz, care ar trebui să fie scopul politicii fiscale? Redistribuţia? Egalitatea? Diminuarea sărăciei?

Răspuns:
Dacă taxele sunt o formă de furt, atunci rezultă că, din punct de vedere al justiţiei, nu ar trebui să existe nici taxe, nici vreun fel de politică fiscală. Orice discuţie cu privire la scopul politicii fiscale sau reformei fiscală este o discuţie între hoţi sau avocaţi ai hoţilor, cărora nu le pasă de dreptate. Îi interesează doar furtul. Există discuţii şi dezbateri între ei cu privire la cine trebuie taxat, cât de mult şi ce trebuie făcut cu banii colectaţi din taxe, adică cine şi cât trebuie să primească din prada furată. Totuşi, toţi hoţii şi toţi beneficiarii de pe urma furtului tind să cadă de acord asupra unui lucru: cu cât mai mare este suma furată şi cu cât mai mic este costul colectării ei, cu atât este mai bine pentru ei. De fapt, asta este ceea ce practică actualmente toate democraţiile din Vest: alegerea unor niveluri şi forme ale taxării, care să maximizeze venitul colectat din taxe. Toate discuţiile din ziua de astăzi cu privire la reforma fiscală, din Franţa, din Germania, din SUA sau de oriunde altundeva – discuţii care vizează: introducerea sau abolirea unor taxe pe avere sau pe moştenire, taxarea progresivă sau proporţională a venitului, taxarea sau nu a veniturilor din operaţiuni de capital, substituirea taxelor directe prin taxe indirecte ca T.V.A.-ul etc. etc., şi dacă nivelurile acestor taxe trebuie scăzute sau crescute – nu sunt niciodată discuţii cu privire la ceea ce este şi ce nu este just. Nu sunt motivate de o opoziţie principială împotriva taxării, ci de dorinţa de a face taxarea mai eficientă, respectiv de a maximiza venitul colectat din taxe. Orice reformă a taxării care nu menţine cel puţin aceleaşi venituri este considerată un eşec. Numai reformele care cresc venitul la bugetul public sunt considerate un „succes”.
Trebuie să pun din nou aceeaşi întrebare: Cum să se poată considera că aşa ceva este „corect”? Evident, din punctul de vedere al consumatorilor de taxe acesta este un lucru „bun”. Cu toate acestea, din punctul de vedere al producătorilor de taxe, respectiv al acelora care plătesc taxele, acest lucru nu este cu siguranţă „bun”, ci „mai rău decât rău”.
 
Mai am o singură remarcă referitoare la efectele economice ale taxării: Orice taxă este o redistribuţie a avuţiei şi a venitului. Avuţia şi venitul sunt extrase cu forţa de la proprietarii şi producătorii lor de drept şi transferate către oameni care nu au deţinut în proprietatea lor avuţia şi nu au produs venitul. Acumularea viitoare de avuţie şi producţia viitoare de venit sunt în acest mod descurajate, iar confiscarea şi consumul avuţiei şi venitului existente sunt încurajate. Ca rezultat, societatea va fi mai săracă. Cât despre propunerea egalitaristă, care se bucură de eterna popularitate, de a lua de la „bogaţi” şi a da la „săraci”: o asemenea schemă nu ameliorează sau reduce sărăcia, ba chiar din contră, o creşte. Reduce stimulentul de a fi sau de a deveni bogat şi productiv şi creşte stimulentul de a rămîne sau a deveni sărac şi neproductiv.

Întrebare: Ar trebui ca oamenii bogaţi să fie trataţi altfel decît oamenii săraci?

Răspuns:
Orice persoană, bogată sau săracă, trebuie să fie tratată la fel în faţa legii. Există persoane care sunt bogate, fără să fi fraudat sau furat pe cineva. Sunt bogate pentru că au muncit din greu, au economisit în mod perseverent, au fost productive şi au dat dovadă de o ingeniozitate antreprenorială, poate chiar pe parcursul mai multor generaţii. Nu numai că aceşti oameni ar trebui lăsaţi în pace, dar ar trebui elogiaţi ca nişte eroi. Şi, pe de altă parte, există oameni bogaţi, mai ales din clasa liderilor politici aflaţi la cârma aparatului de stat sau în clasa bancherilor sau a marilor întreprinderi, ce deţin conexiuni politice, care sunt bogaţi pentru că au fost implicaţi direct sau au beneficiat indirect, de pe urma confiscării, furtului, înşelătoriei şi fraudei. Aceşti oameni nu ar trebui să fie lăsaţi în pace, ci ar trebui să fie condamnaţi şi priviţi cu dezgust, ca nişte gangsteri. Acelaşi lucru se aplică şi oamenilor săraci. Există oameni săraci care sunt oneşti şi care ar trebui, în consecinţă, lăsaţi în pace. Poate că aceştia nu sunt eroi, dar merită respectul nostru. Şi, de cealaltă parte, există oameni săraci care sunt escroci şi care ar trebui trataţi ca nişte escroci, indiferent de „sărăcia” în care se află.
 
Nota redacţiei: Pentru corecta informare a cititorilor, am redat integral interviul lui Hans-Hermann Hoppe, chiar dacă nu subscriem în totalitate la toate opiniile formulate de acesta.
 
 
 
 
yogaesoteric
27 septembrie 2011
 

 
 

Articole publicate recent

> 23 IunieRevoluţia bolşevică şi sexul – o avanpremieră la noua ordine mondială ce se urmărește a fi implementată curând pe tot globul

> 23 IunieKevin Sorbo, actorul care nu se teme să-și strige credința: Hollywood-ul te desființează dacă îndrăznești să spui că ești creștin

> 22 IunieSRI doseşte abuzul binomului

> 22 IunieComplot mondial? Europa intră și ea în planul pentru căderea lui Trump. De ce a fost Merkel atât de războinică în declarații după summit-ul G7

> 20 IunieINCREDIBIL dar real. O școală celebră le va permite băieților să poarte fuste, la ore

> 17 IunieFranţa a ales ca preşedinte «centrist» un bancher artificial şi o creatură elitistă bizară

> 17 IuniePrinţul Andrew al Marii Britanii acuzat de abuz sexual asupra unei minore!

> 16 IunieJudecătoarea Camelia Bogdan le-a pus gând rău masonilor: Marea Lojă Națională poate fi desființată

> 16 IunieProf. dr. Ilie Bădescu: Spălarea creierelor se realizează acum prin mijloace «blânde»

> 14 IunieRitualuri masonice satanice ce sunt practicate de un lider al PSD

> 13 IunieIsraelul se scufundă tot mai mult în tiranie

> 12 IunieAșa s-a născut câmpul tactic – Jurnalistul Dan Andronic, dezvăluiri despre Operațiunea SIPA

> 11 IunieRealitatea conspirației: Neomarxistul Emmanuel Macron a câștigat alegerile din Franța cu 66,06%. Cei trei de 6 reprezintă oare un mesaj ocult?

> 11 Iunie«Fake News»-urile – un îndelung și cu viclenie pregătit «Breaking News» al sistemului?!

Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga