Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
11. CAPITOLUL 4 – Programul planetar de acţiune urgentă „NU APOCALIPSA” (prima parte)

de profesor yoga Gregorian Bivolaru
 
Citiţi partea a treia a CAPITOLULUI 3 din Programul planetar de acţiune urgentă NU APOCALIPSA
 

La ora actuală, aşa-zisa „Teorie a Totului” (Theory of Everything), care urmăreşte să explice complet şi să lege între ele toate fenomenele fizice cunoscute face deja obiectul unei asidue cercetări ştiinţifice contemporane, mulţi oameni de ştiinţă depunând eforturi pentru a pune la punct o astfel de teorie esenţială. În conformitate cu această viziune unificată, ai cărei germeni teoretici au început să apară ici-colo, se va putea ajunge, la un moment dat, la un supersistem de ecuaţii matematice ce vor fi capabile să descrie într-un mod profund şi coerent toate interacţiunile fundamentale din Univers. Este ceea ce genialul savant Einstein viza atunci când vorbea despre „pătrunderea intuitivă atât a ideilor, cât şi a intenţiilor lui DUMNEZEU”. Dar nu este cazul să ne hazardăm în vise oarecum himerice, căci chiar şi acest ipotetic model fizico-matematic complet nu ne va putea oferi decât o perspectivă limitată atât asupra realităţii, cât şi asupra fenomenelor şi lucrurilor care ne înconjoară.

Am putea crede că legile ultime ale naturii sunt impersonale şi oarecum „reci”, dar aceasta nu este, în realitate, decât o viziune subiectivă şi limitată asupra Universului. Această aparenţă impersonală a legilor rezultă cel mai adesea dintr-o percepţie eronată a căilor evoluţiei, ale căror repere fixe voinţa noastră nu le poate modifica. De exemplu, viaţa noastră aici se desfăşoară între două etape transformatoare, naşterea şi moartea.

Unele concepţii ştiinţifice moderne, oricât de bizare şi chiar inacceptabile le par savanţilor „ortodocşi”, mai cu seamă în contextul ştiinţei materialiste şi atee ce predomină astăzi, prezintă totuşi o coerenţă deosebită a principiilor lor, ce rămân enigmatice pentru mulţi. Ele lasă să se întrevadă posibilitatea ca Universul nostru, în care suntem cuprinşi împreună cu această planetă, să fie cu totul altceva decât simplul produs al unei fluctuaţii aleatorii a vidului cuantic. Dincolo de teorii, preconcepţii şi aparenţe, în conformitate cu noile teorii din fizică, Universul a luat, totuşi, naştere pornind de la un misterios meta-univers anterior, ce este mult mai extins, într-o enigmatică dimensiune spaţio-temporală superioară. Atunci când privim cu multă atenţie tot ceea ce s-a petrecut, descoperim că aceste fluctuaţii aleatorii, despre care unii presupun că ele au condus la naşterea Universului nostru, nu au fost deloc alese la întâmplare. Atunci când privim cu multă atenţie şi luciditate toate acestea, descoperim că o inteligenţă gigantică, ce se afla în acţiune permanentă a codificat şi a transmis în prealabil voinţa tainică şi misterioasă de a crea şi de a evolua.

Atunci când descoperim prin experienţă lăuntrică directă realitatea copleşitoare a existenţei lui DUMNEZEU, apare totodată în fiinţa noastră revelaţia că noi ne aflăm în prezenţa unui câmp supergigantic de energie, care transmite ceea ce este necesar unor elemente fundamentale (ce provin, de fapt, dintr-un Univers anterior), pentru a da naştere Universului nostru, un câmp informaţional ce pune în legătură toate particulele spaţiale şi toate energiile temporale ale Universului nostru. Prin urmare, în viziunea fizicii cuantice, substratul întregului Univers este o reţea supergigantică de interconexiuni ce transcend spaţiul şi timpul. Ar fi oare posibil, de asemenea, ca acest câmp de energie informaţională, ce este evidenţiat atât în cosmologie, cât şi în microfizică, să aibă totodată un anume rol de jucat în evoluţia vieţii, asigurând o anumită conexiune între organisme şi mediul în care ele evoluează, precum şi între cuantele de energie şi elementele Universului Macrocosmic?

Să fie, oare, conştiinţa noastră conectată cu alte conştiinţe printr-un câmp complex de interacţiuni sau, altfel spus, printr-un sui generis „câmp AKASHA-ic”, cum este el numit în tradiţia spirituală hindusă? Sau să fie, oare, vorba de acea noosferă pe care o propune Teilhard de Chardin, inspirându-se din doctrina platonică? Este firesc să considerăm că este chiar necesară apariţia unei „Teorii a Totului” ce ar trebui să fie perfect fundamentată ştiinţific. Atunci când este studiat fără concepţii prestabilite, aşa cum se cuvine, Vidul cosmic se revelează a fi foarte diferit de ceea ce este un spaţiu vid. Din contră, atunci când analizăm cu atenţie aceste aspecte, descoperim că acest concept de vid cedează până la urmă locul conceptului de mediu ce susţine aşa-zisul „câmp al punctului-focar zero”. La ora actuală, noi numim „energia punctului-focar zero” energia uriaşă ce subzistă în absenţa completă a materiei sau, altfel spus, energia misterioasă a vidului cuantic. Această specificare este justificată prin faptul că în acest câmp energia este prezentă chiar şi atunci când toate formele de energie clasică au dispărut.
Această energie oceanică s-ar părea că se află la baza tuturor câmpurilor şi a tuturor forţelor tainice ale naturii. Câmpul energetic al punctului-focar zero există în permanenţă, fiind veşnic. Energia misterioasă a vidului modelează elementele de bază ale materiei şi le conferă o stare de coerenţă. Acest vid nu este, sub nicio formă, vidul în sensul în care mulţi dintre noi îl înţelegem. Posibilitatea ca vidul cuantic să transmită informaţii a fost intuită: s-a remarcat că există, la scară cosmică, o relaţie complexă între mişcarea neîncetată a materiei la nivel cuantic şi câmpul energiei punctului-focar zero. Una dintre consecinţele acestui fapt constă în aceea că noi suntem, literalmente şi în permanenţă, în mod tainic, în contact cu restul întregului cosmos. Modularea adecvată a acestor câmpuri ar putea permite transferul energiei întocmai precum în filmul „Războiul stelelor”, unde ea este numită „Forţa”.

De când s-au realizat misiunile Apollo, astronauţii au ajuns şi ei la aceleaşi concluzii. În conformitate cu viziunea acestor astronauţi, informaţia face parte din însăşi substanţa Universului. Atunci când un obiect din domeniul manifestării spaţio-temporale afectează într-un anume fel un alt obiect, acest efect este apoi transmis printr-un spaţiu cosmic dens: vidul cuantic. Acest vid înregistrează tot ceea ce se derulează în spaţiul-timp şi transmite apoi această informaţie la toate celelalte obiecte. În consecinţă, fiecare obiect are asupra altor obiecte un anumit efect ce operează într-o manieră mai mult sau mai puţin rapidă. Heisenberg presupunea că lumea este clădită pe o sui generis structură matematică, şi nu pe o structură materială. Cu toate acestea, în final, unii dintre noi este cu putinţă să ne punem întrebarea: „Ar fi oare posibil ca însuşi Universul să aibă o formă de conştiinţă, care în realitate ar fi sursa din care emană propria noastră conştiinţă şi cu care această conştiinţă este conectată într-un mod subtil şi tainic?” Teoria actuală nu poate decât să afirme că un Univers ia naştere prin mijlocirea indirectă a unei instabilităţi aleatoare, care s-a produs în cadrul unui vid cosmic ce fluctuează în ante-spaţiul Universului. Dar această teorie nu poate să explice de ce şi cum anume această instabilitate s-a produs la origine şi cine anume a ales momentul producerii acestei instabilităţi.
Întrebarea face, totodată, trimitere la unele concepte religioase mai vechi şi pare a fi obiectul unor scrieri ce vorbesc despre evoluţie într-un limbaj surprinzător de apropiat de limbajul nostru ştiinţific actual. Se ştie de secole că acest vid cuantic, această energie oceanică subtilă şi totodată informaţională, care este implicită materiei Universului, nu a fost născută odată cu Big Bang-ul şi ea nu va dispărea în final, deoarece materia nu se va reîntoarce în neant.

Noi putem, de asemenea, să ne gândim că înainte, în timpul şi după Universul nostru, subzistă  totuşi un ante-univers care conţine ansamblul informaţional ce este exploatat în momentul unei Creaţii. Ar trebui ca acest ante-univers sau, altfel spus, acest meta-univers să fie generat sau întreţinut prin intermediul câmpurilor informaţionale. Dar atunci se pune întrebarea: de către cine şi de ce? S-ar putea ca meta-universul, care ar putea fi considerat mama tuturor Universurilor trecute, prezente şi viitoare să fi fost conceput astfel încât să dea naştere la Universuri ce fac să apară viaţa materială? După cum ştim cu toţii, este imposibil ca ceva să apară din nimic. Din toate teoriile, din toate scrierile, din toate filosofiile moderne şi antice reiese că observaţiile ce au fost realizate asupra fenomenelor inexplicabile la care noi suntem martori astăzi pledează în favoarea existenţei unui aşa-zis hiper-univers, mult mai complex şi mai complet, prin raportare la tot ceea ce noi percepem. Universul nostru ar putea face parte din acest Univers „Tată-Mamă”. Informaţiile ştiinţifice şi filosofice care pot fi aprofundate referitor la noi înşine ca fiinţe umane ne învaţă deja multe despre ce ar fi acest meta-univers.

În primul rând, este necesar să fim conştienţi de facultăţile ascunse, dar totuşi reale, ale creierului nostru (aici, mulţi dintre noi ne putem aminti de dictonul: „Cogito, ergo sum” – „Gândesc, deci exist”). Prin urmare, toate aceste doctrine, dacă sunt studiate cu atenţie, ne revelează apoi multe dintre posibilităţile nebănuite care totodată provoacă ştiinţa noastră actuală şi împing foarte departe limitele comprehensibilului. Există, oare, o raţiune justificată pentru care toate acestea să fie catalogate în mod pripit ca fiind de domeniul imposibilului? Prin urmare, aşa cum am mai spus, fiinţa umană este, la rândul ei, o componentă necesară a super-giganticei holograme a Universului, în totalitatea sa. În fiinţa umană putem găsi o imagine a Totului (Microcosmosul), cât şi a tot ceea ce a fost creat, şi chiar a Creatorului Însuşi (DUMNEZEU Tatăl). Dar, atenţie, nu trebuie să fim tentaţi să ne raportăm la imaginea antropomorfă a unui „DUMNEZEU” cu barbă şi cu părul alb.

În sfera specifică a relativului, atunci când suntem pregătiţi, apare un Ghid spiritual sub o formă umană. El ne învaţă ceea ce este esenţial şi ne arată drumul. Apoi, graţie învăţăturilor şi binecuvântărilor sale, vine un anumit moment când propria sa realizare (spirituală) şi realizarea noastră spirituală devin una. De abia atunci ne dăm seama că Ghidul interior, absolut (care în realitate este o scânteie din DUMNEZEU Tatăl) a fost mereu prezent în universul nostru lăuntric: aceasta este natura propriei noastre conştiinţe.
Un astfel de concept despre Divin este cu mult mai vast decât ne putem noi imagina şi chiar depăşeşte capacitatea noastră obişnuită de înţelegere. Trebuie să evităm să cădem în greşeala de concepţie care reduce totul la o formă umană şi deci materială. Totul este chiar de natură şi de origine ondulatorie, iar nu materială!
Mulţi savanţi aspiră însă să rămână doar nişte cercetători ştiinţifici „obiectivi şi neutri” care, de fapt, doresc doar într-un mod anemic să ajungă la adevăr. Este esenţial să ne dăm seama că o aparentă absenţă a dovezii că DUMNEZEU există nu este o dovadă a absenţei lui DUMNEZEU. Sunt convins că un om de ştiinţă care refuză în permanenţă să privească adevărul în faţă se situează, în realitate, mai jos de pragul unei curiozităţi fireşti, ceea ce-l împiedică să ia în considerare o problemă cu atât mai mult cu cât răspunsul nu-i apare imediat.
Unui astfel de concept despre Divin îi corespunde totalitatea ansamblurilor spaţial-temporal-informaţionale. El nu este aici şi acolo, El nu este administratorul acestuia sau al aceluia, El este în realitate totalitatea! Totalitate care se declină în multiple faţete ce fac să apară lumi energetice, care posedă propriile lor legi locale. Totul dumnezeiesc este structurat, astfel, din asamblarea a tot ceea ce este, de la cel mai de jos aspect până la cel mai înalt aspect. În felul acesta, noi suntem o sui generis imagine holografică a Totului Divin. Teilhard de Chardin a perceput posibilitatea unei conştiinţe colective umane şi el a ajuns chiar la noţiunea de „conştiinţă a unităţii”. La ora actuală, fizicienii care întrevăd conceptul de energie liberă (pe care l-a intuit şi genialul Tesla) tind să se impună. În fizică, este deja dovedit că vidul, energia punctului-focar zero, nu este un vid în sensul obişnuit al cuvântului, dar ca în orice vid, în el rezidă potenţialitatea unei gigantice Energii Creatoare. Structura suprapusă a Universurilor Energetice face să transpară o evidentă organizare holografică, ce se traduce încă o dată prin expresia clasică: „ceea ce este jos este întocmai precum este ceea ce este sus”. David Bohm susţinea această teză şi el a formulat conceptele conform cărora dimensiunea noastră ar fi o gigantică proiecţie a unui alt nivel de existenţă.

În cazul unui Centru Creator, acesta transmite informaţii sub forma unui flux energetic informaţional ce este codat de aşa manieră, încât fiecare sub-univers primeşte, şi apoi recunoaşte, un aspect ce este asemănător stării sale specifice. Sfera noastră spaţio-temporală primeşte ceea ce structura noastră permite să fie apoi perceput şi decodat. Sfera superioară primeşte ceva mai mult şi aşa mai departe. Aceasta este întotdeauna o misterioasă structură holografică. De altfel, de coerenţa cuantică (fenomen care ar putea explica tranziţia de la legile fizicii clasice la cele ale fizicii cuantice) prezintă în mod destul de clar un comportament conex cu o structurare holografică. Totul se regăseşte, de asemenea, în teoriile lui Sheldrake, Bohm, Jung şi Assagioli.
Toate aceste teorii ne conduc şi ne inspiră să gândim că universul nostru planetar ar putea suporta anumite influenţe psihice umane prin intermediul unei aşa-numite psiho-sfere. Astfel de lanţuri de interacţiuni ar avea structura unui lanţ cauză-efect, în care cauza ar fi psihicul uman, iar mediul în care se manifestă efectul ar fi biosfera. Efectul rezultant s-ar traduce prin unele variaţii ale temperaturii. Aceste variaţii ale temperaturii ce sunt înregistrate pe planeta noastră sunt o funcţie derivată, în sens matematic, a unei alte funcţii generatoare.

Omul este acela care a produs variaţiile derivatei termice prin modificarea funcţiei generatoare. Am putea să rezumăm totul spunând că fizica cuantică este cea care furnizează cele mai bune baze teoretice pentru explicarea majorităţii fenomenelor ce sunt clasate ca fiind parapsihologice. Poate, în câteva decenii sau chiar mai repede, se va putea dovedi că Universul în care trăim nu este, de fapt, ultima realitate. Dar oare ce se află dincolo de concepţia noastră despre lume?

Un binecunoscut expert ştiinţific, care este totodată medic şi biofizician, Regis Dutheil, a construit un model ce descrie foarte bine o altă lume (sau chiar alte lumi) ce sunt compuse din câmpuri de lumină. Ce afirmă, oare, teza lui Dutheil? Teza sa fundamentală are ca obiect atât structura conştiinţei noastre, cât şi structura Universului. El readuce în discuţie dogma vitezei luminii. Fizicianul american Feinberg postulează, de asemenea, existenţa, la celălalt capăt al limitei impuse (viteza de deplasare a luminii), a câmpului particulelor care se deplasează mult mai repede decât aceasta. În teoria elaborată în colaborare cu fiica sa Brigitte, Regis Dutheil descrie o lume ce este structurată pe trei niveluri:
1. Lumea „sub-luminoasă”, care este lumea obişnuită pe care noi o cunoaştem foarte bine, aceea a fizicii clasice newtoniene.
2. Lumea „luminoasă” a materiei, care se apropie sau care chiar poate atinge viteza luminii. Aceasta este lumea relativităţii a lui Einstein.
3. Lumea „super-luminoasă” a materiei care depăşeşte chiar cu extraordinar de mult viteza luminii sau universul „super-luminos” ori, altfel spus, universul „super-luminos” al tahionilor.

După umila noastră părere, conştiinţa şi creierul ar avea două moduri diferite de funcţionare: unul normal, local şi spaţio-temporal şi unul ceva mai rar, nelocal şi anume starea de supraconştiinţă ce corespunde unor particule super-luminoase care se află în afara trupului nostru, constituind lumea „super-luminoasă”.
Conştiinţa nelocală, denumită eul „super-luminos”, este compusă din tahioni. Atunci când supraconştiinţa comunică la un moment dat cu conştiinţa locală, acest tranzit este, de fiecare dată, reglementat de cortexul cerebral. Tot ceea ce avem nevoie pentru existenţa cotidiană este filtrat şi transmis conştiinţei locale.
Creierul transformă apoi informaţiile abstracte în holograme, adică în imagini tridimensionale ce reprezintă pentru noi realitatea. Cu toate acestea, nu există o comunicare între conştiinţa locală şi supraconştiinţă în timpul vieţii omului, exceptând anumite cazuri cum ar fi visul, stările benefice de transă, meditaţia sau utilizarea anumitor substanţe psihoactive.

Dutheil avansează teoria că tahionii sunt asociaţi unui spaţiu-timp ce este diferit de dimensiunea noastră spaţio-temporală. În spaţiul-timp cel super-luminos, atât timpul, cât şi spaţiul nu mai au aceleaşi calităţi sau, mai exact, nu mai prezintă aceleaşi proprietăţi, aceleaşi incidenţe, aceleaşi consecinţe cum sunt toate acelea pe care noi le cunoaştem în lumea pe care ele o definesc. Conştiinţa sau spiritul provine dintr-un câmp tahionic sau super-luminos ce se situează de cealaltă parte a limitei luminii, în spaţiul super-luminos.
Urmând acest raţionament, Dutheil ajunge la aceleaşi concluzii precum Bohm în ceea ce priveşte conceptul holografic al Conştiinţei, al Universului, al Macrocosmosului, al Unicului. Structura luminoasă a energiei (a materiei în lumea noastră) pare a fi o realitate unificatoare. Dar atenţie, să nu pierdem din vedere că puţină ştiinţă ne îndepărtează de graniţele inteligibilului, pe câtă vreme multă ştiinţă ne apropie de acestea! Insistăm aici asupra acestui aspect pentru că fiinţele cu o cultură ştiinţifică limitată se opun adesea acestei concepţii a universurilor luminoase şi se folosesc de nişte jocuri de cuvinte penibile, căutând să-i ridiculizeze pe susţinătorii unor astfel de teorii, numindu-i în batjocură „iluminaţi”. Subliniem că acest aspect aşa-zis „luminos” al lucrurilor nu este nici pe departe o utopie şi constituie, din contră, un concept uluitor. Un bun fizician ştie că orice undă electromagnetică este asociată unei energii fotonice a cărei intensitate este strâns legată de lungimea de undă specifică a undei în cauză. Nu trebuie să fie confundată această energie cu puterea ce este transportată de o astfel de undă. Chiar dacă această undă este purtătoarea unei energii mai mari sau mai mici, valoarea fotonului care îi este asociată va fi întotdeauna aceeaşi.
Pentru a înţelege cât mai bine anumite nuanţe, putem să luăm în considerare cazul concret al unei celule fotoreceptoare care este utilizată ca detector de radiaţii de o lungime de undă bine definită. Conform teoriei, acest detector va furniza o informaţie electrică doar dacă va fi luminat de o rază luminoasă a cărei energie fotonică este egală cu energia cu care este prevăzut acest fotoreceptor. În felul acesta, celulele cu bastonaşe de pe retină nu sunt sensibile decât la o bandă limitată de lungimi de undă, pornind de la roşu şi ajungând la violet.
Noi nu percepem nicio altă lumină în afara acestui spectru, sistemul nostru optic este, deci, insensibil la radiaţiile infraroşii de la un capăt al spectrului şi la radiaţiile ultraviolete ce se află la celălalt capăt. Să pornim acum de la cazul luminii albastre. Fie că această radiaţie este mai slabă, fie că ea este mai intensă, noi nu o să vedem lumina mai mult sau mai puţin albastră, deoarece percepţia vizuală a albastrului nu este legată decât de energia fotonică ce este asociată lungimii de undă corespondente culorii albastru. Curcubeul este format din culorile ce corespund cu spectrul lungimilor de undă la care ochiul nostru este sensibil.

 
 
 
 


 



Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga