Jurnalistul John Walcott demască minciunile şi declaraţiile false ale administraţiei Bush. Cum au fost informaţiile manipulate pentru a invada Irakul
Echipa de la Knight Ridder a strâns o colecţie de perle de contrapropagandă
de Kristina Bojersson
traducere de Sonia Pavel
Knight Ridder a fost până în martie 2006 cel al doilea grup de presă din Statele Unite, cu 32 de ziare distribuite în toată ţara şi mai mult de două milioane de cititori. Mult timp după căderea turnurilor gemene, ziariştii săi au fost aproape singurii care au pus la îndoială argumentele Casei Albe în favoarea unei invazii punitive asupra Irakului. Vă prezentăm prima parte a interviului luat de Kristina Bojersson lui John Walcott, director la acea vreme, al agenţiei Knight Ridder din Washington.
John Walcott (foto) a demarat un proces neobosit de demascare a minciunilor şi declaraţiilor false ale administraţiei Bush. După cum vom vedea mai jos, informaţiile strânse de echipa sa sunt autentice perle de contra-propagandă. Iar colecţia lor nu încetează să se îmbogăţească pe zi ce trece. O descoperire majoră făcută de Walcott şi colegii săi, cu mult înaintea altor colegi din mass-media din SUA, o constituie un memorandum britanic, care dovedeşte că Bush stabilise să invadeze Irakul cu mult înainte de data la care el afirmă că ar fi luat această decizie, şi că „informaţiile şi faptele au fost manipulate” pentru a o face prezentabilă. Totuşi, oricât de uimitor ar părea acest lucru, anchetele lui John Walcott şi ale echipei sale nu au făcut Casa Albă să se ruşineze. Niciun comentariu oficial. Nici unul nu a fost dezminţit. Preşedinţia a ignorat într-o manieră regală dezvăluirile făcute de Knight Ridder, dintr-un motiv foarte simplu: acest imperiu de presă era exterior Washington-ului şi New York-ului. Ziarele sale apăreau în Kansas City, Philadelphia, Detroit sau San Jose, şi nu în locurile care contează pentru elita mediatică. A nu scrie pentru sferele dominante are avantajele sale, explică totuşi John Walcott: „Contrar multora dintre rivalii noştri, care se adresează elitei ce trimite oamenii la război, noi scriem pentru cei care merg pe front, pentru familiile şi prietenii lor.” Fără îndoială că i-ar fi ajutat mai mult pe cei care merg pe front, dacă cei care îi trimit acolo ar fi ţinut cont de aceste dezvăluiri.
Faptul că grupul Knight Ridder a fost absent din oraşe în care New York Times şi Washington Post exercită un cvasi-monopol a reprezentat o pierdere inestimabilă pentru viaţa democratică. Preluat în martie 2006 de un grup rival, McClatchy, Knight Ridder nu mai există astăzi. Acest fapt nu îl împiedică însă pe Walcott să-şi continue, munca, într-un fel sau altul.
****
John Walcott: După 11 septembrie s-a înţeles foarte repede că cei din clanul Bush se focalizau pe Irak. În cele 24 de ore care au urmat căderii turnurilor gemene, cei apropiaţi administraţiei, sau care făceau parte din ea, începuseră deja să menţioneze numele lui Saddam Hussein. Decizia lor de a-l da jos de la putere a devenit evidentă încă de la sfârşitul lui 2001. Warren Strobel (care se ocupa în redacţia Knight Ridder de Afacerile Externe şi de Departamentul de Stat) şi cu mine am publicat un articol despre asta pe 13 februarie 2002, care începea aşa: „Preşedintele Bush a decis să îl vâneze pe conducătorul irakian Saddam Hussein. În acest scop, el a ordonat CIA-ului, Pentagonului şi altor agenţii să pună la punct măsuri diplomatice sau militare şi operaţiuni secrete, au declarat marţi nişte oficiali americani.”
Kristina Bojersson: Despre ce vorbeau colegii dumneavoastră în acea vreme?
John Walcott: Despre orice, mai puţin despre asta! Asistăm la o ceartă între experţi referitoare la data la care a fost luată decizia de a invada Irakul, căci este adevărat că a-l da jos de la putere pe Saddam Hussein (foto) nu implica în mod necesar şi ocuparea ţării. Însă nu există niciun dubiu asupra faptului că operaţiunea militară însăşi a fost planificată înainte de sfârşitul lui iulie 2002, într-un moment în care administraţia Bush continua să afirme public că nu luase nicio decizie. Acest lucru reiese dintr-un memorandum britanic, a cărui copie au obţinut-o cei de la Sunday Times, în mai 2005, copie pe care am publicat-o şi noi. Este vorba despre procesul-verbal al unei reuniuni care a avut loc la 23 iulie 2002, între primul ministru britanic Tony Blair şi principalii săi consilieri pe probleme de securitate. În decursul acestei reuniuni, unul dintre reprezentanţii MI6 (serviciile secrete britanice) relata o vizită pe care tocmai o făcuse la Washington. Iată ce a spus: „Schimbarea de atitudine este vizibilă. O acţiune militară pare, de acum înainte, inevitabilă. Bush vrea să se descotorosească de Saddam Hussein, lansând asupra lui o acţiune militară, justificată în acelaşi timp de terorism şi armele de distrugere în masă.” Pe scurt, nu numai că planul de război era gata cu mult înainte de prezentarea sa publică, dar în plus, aşa cum subliniază şi procesul-verbal, „informaţiile şi faptele au fost manipulate pentru a justifica această politică.”
Când începi să faci planuri, să mobilizezi trupe şi să îţi iei angajamente e greu, ulterior, să mai opreşti desfăşurarea lucrurilor. O dată demarate, ele curg apoi aproape de la sine. De ce să fi declanşat războiul în martie 2003? Chiar dacă pare un mister, eu cred că explicaţia cea mai plauzibilă este că situaţia ajunsese la punct de non-retur şi că a mai aştepta să treacă timpul s-ar fi dovedit a fi imposibil pe toate planurile: militar, logistic şi politic. Cu toate acestea, decizia de a recurge la forţă pentru a-l răsturna pe Saddam Hussein de la putere a fost luată foarte devreme.
În fond, era logic că era necesară o acţiune militară pentru a-l da jos de la putere. Statele Unite nu dispuneau de mijloacele necesare pentru a desfăşura o operaţiune secretă în Irak. Toată lumea ştia că CIA nu avea agenţi acolo şi nu era în măsură să provoace o lovitură de stat. De mult timp, aceştia se încredeau aproape exclusiv în poveştile celor exilaţi şi ale transfugilor. Saddam Hussein pusese să fie omorâţi toţi cei care avuseseră îndrăzneala de a-l privi pieziş. Era, prin urmare, inutil să se viseze la sprijin din partea opoziţiei sau să se creadă că acesta va pleca de la putere de bună voie.
Kristina Bojersson: Când aţi început să evocaţi intenţia administraţiei americane de a se debarasa de Saddam Hussein, aveaţi o idee despre ce anume îi determina să acţioneze astfel?
John Walcott: Erau bântuiţi de ideea că Saddam Hussein şi al-Qaida ar putea face front comun şi că un nou atentat contra Statelor Unite ar presupune folosirea de arme chimice, bacteriologice şi chiar nucleare. Tocmai despre acest subiect am scris, împreună cu Warren Strobel, în data de 13 februarie 2002, în articolul nostru intitulat „Bush a decis să îl dea jos de la putere pe Saddam”. Preşedintele Bush se temea că va fi învinovăţit pentru un nou atac. E lesne de înţeles că o asemenea perspectivă nu era pe placul lui. Apoi, cu trecerea timpului, administraţia sa a pus din ce în ce mai mult accent pe Saddam Hussein, iar dorinţa americană de a invada Irakul s-a afirmat din ce în ce mai mult. Acest fapt a pus în evidenţă două chestiuni fundamentale. Prima se referea la războiul din Afganistan, care era departe de a se termina. Ce implica privilegierea unui nou război în detrimentul celui deja dus contra al-Qaida?
A doua chestiune avea legătură cu extrema gravitate de a lua o asemenea decizie, cea mai importantă consecinţă pe care şi-ar putea-o asuma un preşedinte. Era esenţială înţelegerea tuturor motivelor care o susţineau. La Knight Ridder ne gândeam că aceste chestiuni i-ar interesa pe cititorii noştri, căci în ciuda numărului mare al celor din concurenţă, care se adresau elitei ce trimitea oamenii la război, noi scriam pentru cei care mergeau pe front, pentru familiile şi pentru prietenii lor. Articolele noastre nu apăreau la New York sau la Washington, ci în Columbus (Georgia), în Fort Campbell (Kentucky) sau la Fort Hood (Texas), acolo unde locuiesc cei pe care îi trimitem la luptă şi unde familiile lor, continuă să trăiască după plecarea lor.
Kristina Bojersson: Dar de ce aceste lucruri nu ar interesa pe toată lumea?
John Walcott: Această întrebare trebuie pusă celorlalte organisme de presă. Pentru mine e foarte clar. De fiecare dată când o ţară se grăbeşte să ia o măsură care va costa mii de vieţi, prin care tinerii sunt rugaţi să meargă să ucidă tineri din altă ţară, această măsură ar trebui să fie supusă unei analize profunde. Nu există nimic mai grav decât un război. Pentru a ne convinge, este de ajuns să facem o vizită la cimitirul din Arlington sau la spitalul Walter Reed (n.n. – la cimitirul din Arlington au fost înmormântaţi soldaţii americani morţi în luptă; spitalul Walter Reed este un spital militar unde sunt trataţi răniţii foarte grav din război). Nu e un fleac. Credem că e de datoria noastră să examinăm amănunţit argumentele furnizate de administraţie.
Ori, încă de la început, noi am considerat că anumite afirmaţii nu erau potrivite. Prima era că Saddam Hussein şi al-Qaida urmau să facă front comun. Cum să acceptăm fără să crâcnim o explicaţie atât de deplasată? Sunt puţine şanse ca un extremist wahabit să se alieze unui regim condus de un laic şi de fii săi beţivani. Obiectivul lui Osama ben Laden este să stabilească un nou califat în lumea arabă şi să măture toţi conducătorii apostaţi, precum Saddam Hussein, saudiţii, pe Moubarak din Egipt, regele Abdallah din Iordania şi alţii. Ideea că regele irakian ar putea acorda sprijin duşmanului său de moarte, ridica multe întrebări în mintea noastră. Chiar fără a fi un specialist în wahabitism sau în natura profundă a regimului irakian, era evident faptul că Saddam Hussein şi Ben Laden urmăreau obiective foarte diferite, chiar ireconciliabile.
De ce ar fi optat aceştia doi să se alăture şi cât de probabil ar fi acest lucru? Merita osteneala să mergi să afli despre ce e vorba. Prin urmare, am pus această întrebare funcţionarilor guvernului. Iar răspunsul lor a fost: „Nu există nicio dovadă” sau, chiar şi mai interesant: „Ceea ce povestesc cei din administraţie şi aliaţii lor este adesea fals.”
Îi preocupau două lucruri: pe de o parte, că obsesia irakiană ne deturnează de la războiul contra lui Ben Laden – care se desfăşoară în continuare – şi, pe de altă parte, că informaţiile strânse de specialişti fac obiectul unei falsificări, pentru a justifica războiul din Irak. Noi am început să înţelegem acest gen de comentarii încă din vara lui 2002. Privind manipularea serviciilor de informaţii, am să vă dau două exemple concrete. Saddam Hussein a fost acuzat că are o tabără de antrenament pentru piraţii aerului, într-un loc numit Salman Pak. Era o informaţie care îi punea în mişcare pe înalţii responsabili ai administraţiei, dar şi pe membrii Congresului naţional irakian, „parlamentul” celor exilaţi (creat la cererea administraţiei americane şi susţinut de aceasta cu mai multe milioane de dolari, Consiliul naţional irakian aduna opozanţi în exil care împărtăşeau dorinţa de a-l răsturna pe Saddam Hussein. Acesta era condus de Ahmed Chalabi). Când i-am intervievat pe funcţionarii care cunoşteau bine subiectul, reacţia lor a fost unanimă: conform informaţiilor lor, Salman Pak era o tabără de antrenament ce viza nu numai comiterea de deturnări de avioane, dar şi dejucarea lor. Şi nu exista nici urmă de dovezi că teroriştii străini se predaseră. Cu siguranţă, trebuie să recunoaştem că serviciile secrete americane nu aveau decât cunoştinţe limitate – ca să folosim un eufemism îngăduitor –, căci nici CIA, nici celelalte agenţii secrete nu ştiuseră şi nici nu vroiseră să asigure o prezenţă în Irak. Prin urmare, era necesar ca informaţiile de la ei să fie trecute printr-o sită. Dar un lucru era sigur: zvonurile răspândite în mediile înalte, conform cărora teroriştii se antrenau în Irak pentru a deturna avioane nu avea nicio bază. Totul sugerează contrariul, că Irakul îşi învăţa oamenii cum să lupte contra acestor deturnări, fapt care este foarte interesant, căci, oare, de cine le era lor frică? Fără îndoială că de oameni precum Ben Laden…
Un al doilea exemplu: administraţia americană afirma că ambasadorul Irakului în Turcia, un fost general din cadrul serviciilor secrete irakiene, s-a predat în Afganistan în 1998. Aceasta se întâmpla exact după bombardarea taberelor al-Qaida de către administraţia Clinton, drept represalii la atentatele comise contra ambasadelor americane din Africa. Guvernul pretindea că acest om oferise refugiu în Irak lui Osama ben Laden (foto) şi ajutorului său, Ayman Al-Zawahiri. El mai pretindea că ambasadorul se întâlnise cu molahul Omar, conducător al talibanilor. Şi acolo am luat interviuri surselor noastre. Existau probe concrete că acest individ mersese în Afganistan, că se întâlnise cu molahul Omar şi cu Ben Laden şi că le făcuse din plin o asemenea ofertă. Trucul este că administraţia nu a citat niciodată răspunsul lui Ben Laden. Or, nu numai că acesta a refuzat, ba chiar el i-a spus unuia dintre zbiri: „Nu vom merge în Irak pentru că dacă facem aceasta, va trebui să urmărim obiectivele lui [Saddam Hussein] şi nu pe ale noastre.” Deci a fost foarte clar faptul că Saddam Hussein şi cu el nu împărtăşeau aceleaşi interese. Ben Laden a preferat să rămână în Afganistan, cu riscul de a fi capturat sau bombardat, decât să jure loialitate faţă de emir. Însă administraţia nu a făcut decât să şteargă pur şi simplu această parte din istoria faptelor.
Kristina Bojersson: Cum a reacţionat administraţia Bush când aţi dezvăluit acest flagrant delict de manipulare?
John Walcott: Articolul nostru a apărut la 8 octombrie 2002. În acesta dezvăluiam faptul că mai mulţi funcţionari din cadrul administraţiei îi acuzau pe vulturii lui Bush că „ar fi exagerat cu bună ştiinţă ameninţarea” pe care o reprezenta Saddam Hussein, „minţind asupra naturii legăturilor sale cu reţeaua teroristă al-Qaida”. Citam un oficial care, sub protecţia anonimatului, ne-a declarat: „În comunitatea serviciilor secrete, analiştii de carieră suportă presiuni intense din partea Pentagonului, pentru ca aceştia să-şi falsifice rapoartele.” Această informaţie a fost confirmată de o duzină de alţi responsabili care, toţi, îl arătau cu degetul pe secretarul de Stat din Ministerul Apărării, Donald Rumsfeld şi pe consilierul pe probleme de Securitate naţională, Condolezza Rice.
În ciuda acestui fapt, articolul a trecut neobservat la Washington. Dintr-un motiv simplu: nu existăm pentru ei. Pentru a găsi un ziar al Knight Ridder, trebuie să mergi cel puţin până în Philadelphia. În capitală, nimeni nu prelua informaţiile noastre. Prin urmare, administraţia îşi permitea să ne ignore. Era înţelept din partea lor, vorbind din punct de vedere politic, iar faptele le-au dat dreptate timp de un an şi jumătate. Dar ceea ce contează în ochii mei este faptul că de fiecare dată când declaraţiile lor ni se păreau absurde sau mincinoase, anchetele noastre ne-au validat bănuielile.
O să vă mai dau un exemplu, extras din celebrul discurs al lui Colin Powell la Naţiunile Unite. Acesta din urmă afirma că reuşiserăm să fotografiem irakieni care permiteau intrarea cu spatele a unor camioane în anumite unităţi secrete, pentru a ascunde prin asta, Dumnezeu ştie ce. Ori, irakienii ştiau cu precizie de minute în ce moment treceau sateliţii americani pe deasupra capetelor lor. Sovieticii sunt cei care i-au învăţat să îi detecteze. Dacă ar fi încercat să ascundă ceva, de ce s-ar fi distrat mişcând camioanele în plină zi, ştiind că un satelit era pe cale să îi filmeze? Nu are niciun sens. Apoi, ştiau foarte bine că mijloacele lor de comunicaţie erau aproape toate supravegheate. De ce oficialii irakieni ar fi scos telefonul din furcă şi s-ar fi apucat să strige în gura mare că ascundeau arme secrete? S-ar fi zis că vroiau să ne convingă că aveau arme de distrugere în masă, că încercau oarecum să ne ducă de nas. Şi probabil chiar aceasta a fost intenţia lor, pentru că singura lor speranţă de a împiedica o invazie era să ne facă să înghiţim faptul că deţin arme redutabile şi că sunt pregătiţi să le folosească. O mişcare foarte prost calculată, de altfel.
Kristina Bojersson: După părerea dumneavoastră, de ce am plecat la război?
John Walcott: Cred că anumiţi membri ai administraţiei se tem cu adevărat ca nu cumva Irakul să se alieze cu al-Qaida şi să îi ofere un sprijin material. Poate că erau convinşi şi de faptul că Irakul dispunea de arme de distrugere în masă – sau cel puţin aşa vroiau ei să creadă. În definitiv, irakienii minţeau mult şi niciodată nu s-au arătat cooperanţi cu inspectorii ONU. Era logic să apară teama de o lovitură murdară. Dar a-ţi fi teamă e una, a strânge probe suficiente pentru a trimite oameni la război este alta.
Kristina Bojersson: Când a explodat pe faţă conflictul dintre Casa Albă şi serviciile secrete?
John Walcott: În timpul controversei privind ţevile de aluminiu. Administraţia pretindea că Saddam Hussein încerca să le procure pentru programul său nuclear, în timp ce alţii estimau că acestea serveau pur şi simplu la lansarea de rachete de artilerie. Serviciile secrete din cadrul Departamentului de Stat şi al Ministerului Energiei, a căror expertiză este de neegalat pentru acest gen de chestiuni tehnice, nu împărtăşeau punctul de vedere al administraţiei şi şi-au consemnat dezacordul în National Intelligence Estimate – Evaluarea naţională a activităţii serviciilor secrete (raportul, redactat în trei săptămâni [un timp record] şi făcut public la 1 octombrie 2002, a contribuit din plin la climatul belicos care a precedat războiul din Irak). Au fost pur şi simplu ignoraţi. Ne-am dat seama că această atitudine tinde să se repete. Ba chiar şi mai rău, oficialii care îşi exprimau o părere divergentă erau adesea pedepsiţi, izgoniţi, exilaţi. În cel mai bun caz, nu mai erau invitaţi la întâlniri.
Kristina Bojersson: Puteţi să ne daţi şi alte exemple?
John Walcott: Cel mai bun articol despre acest subiect este cel al lui Jon Landay (Jonathan S. Landay era specialistul de la Knight Ridder pe probleme de securitate naţională şi de servicii secrete) care compară versiunea publică din National Intelligence Estimate şi versiunea completă, clasată drept secretă. În documentul făcut public, au fost înlăturate toate avertismentele, refuzurile, analizele critice conţinute în raportul iniţial.
Într-un articol din data de 9 februarie 2004, intitulat „Îndoielile şi divergenţele au fost eliminate din evaluările publice privind Irakul.”, Landay a enumerat multiplele diferenţe existente între versiunea autorizată şi versiunea interzisă. Un exemplu printre atâtea altele: versiunea publicată susţine că „majoritatea analiştilor afirmă că Irakul este pe cale să îşi reconstituie programul de armament nuclear” şi că „dacă nu suntem pregătiţi, acesta va intra fără îndoială în posesia armei nucleare în următorii zece ani.” Însă ea nu a reţinut punctele de vedere divergente formulate în versiunea „secret de apărare” de Direcţia de cercetare şi informare a Departamentului de Stat (INR). Conform acesteia din urmă, „activităţile pe care le-am detectat nu constituie dovezi suficient de convingătoare pentru a afirma că Irakul urmăreşte în prezent ceea ce INR considera ca fiind o abordare integrată şi aprofundată vizând dobândirea armei nucleare. Este posibil ca Irakul să o folosească, dar INR consideră că indiciile pe care le avem la dispoziţie sunt insuficiente pentru a afirma acest lucru.”
Alt exemplu frapant de manipulare: pasajul privind construirea în Irak de avioane mici fără echipaj, dronele. În versiunea făcută publică, aceste avioane, „dacă erau folosite pentru transportarea de agenţi chimici sau biologici, ar fi putut ameninţa ţările vecine Irakului, forţele SUA din golful Persic şi chiar Statele Unite, presupunând că ar fi fost transportate în apropiere, şi anume în interiorul teritoriului american.” Or, aviaţia, organism autorizat din acest punct de vedere, nu credea posibil acest scenariu. În versiunea secretă, putem citi de fapt că Air Force „nu împărtăşeşte părerea conform căreia Irakul este pe cale să construiască vehicule aeriene fără pilot, a căror primă destinaţie va fi să servească drept vector pentru agenţii de război chimici şi biologici. Dimensiunea mică a noilor drone irakiene sugerează din plin un rol primar de recunoaştere, chiar dacă transportul agenţilor de război, chimici sau biologici, reprezintă una din capacităţilor lor intrinseci.” Acest pasaj a fost şters din versiunea finală.
Raportul clasat secret conţinea de asemenea o frază, eliminată din versiunea publicată, care punea la îndoială faptul că Saddam Hussein ar fi dispus să dea mână liberă atacurilor teroriste pe teritoriul american, un pericol pe care Bush (foto) şi principalii săi consilieri îl invocau frecvent pentru a justifica războiul. „Pentru moment, se pare că Bagdad-ul bate în retragere faţă de ideea de a lansa atacuri teroriste asupra Statelor Unite, fie cu arme convenţionale sau cu agenţi biologici şi chimici, de teamă ca o implicare a Irakului să nu întărească argumentele Washington-ului în favoarea războiului”, pune în evidenţă raportul secret.
Landay îşi termina articolul în aceşti termeni: „Diferenţa flagrantă dintre versiunea făcută publică şi versiunea clasată secretă a National Intelligence Estimate, din 2 octombrie 2002, ridică noi întrebări referitoare la validitatea argumentelor avansate în favoarea unui război care [în data de 9 februarie 2004] a costat viaţa a mai mult de 500 de membri ai forţelor armate americane şi a mii de irakieni.”
Un alt exemplu este raportul privind armele de distrugere în masă, realizat de Comisia Silberman-Robb. Aceasta şi-a înaintat concluziile în 31 martie 2005, afirmând că informaţiile serviciilor speciale americane despre armele irakiene de distrugere în masă nu corespundeau realităţii. Conform concluziilor sale, majoritatea informaţiilor strânse de serviciile secrete erau „fără valoare sau distorsionate”, mai ales pentru că „analiştii s-au lăsat influenţaţi de propriile lor presupuneri referitoare la intenţiile lui Saddam Hussein”.
Kristina Bojersson: Concret, pe ce se bază şi-a construit administraţia propaganda?
John Walcott: Înalţii noştri responsabili ne-au băgat în război, bazându-se pe o grămadă de informaţii fără fundament, mai ales pe acelea ale lui Ahmed Chalabi şi ale Congresului irakian. Mă depăşeşte faptul că orice persoană ar fi putut să înghită gogomăniile acestei grupări, care avea interesul, devenit deja notoriu, de a-i aţâţa pe vulturii administraţiei. Profesioniştii din domeniul serviciilor secrete se temeau de ei ca de ciumă, nu numai cei din CIA, ci şi cei din Ministerul Apărării şi din Departamentul de Stat. Nu reuşesc să înţeleg cum am putut fi prostiţi de minciunile pe care ni le serveau.
Cel mai amuzant mi se pare faptul că Congresul naţional irakian divulga aceleaşi informaţii confidenţiale expirate, atât celor din media, cât şi Ministerului de Apărare. New York Times şi alte publicaţii considerau oportună verificarea acestora la Pentagon, care le răspundea invariabil: „Oh, da, şi noi am înţeles acelaşi lucru, credem că informaţiile sunt reale.” Dintr-o lovitură, reporterii îşi imaginau că au la dispoziţie două surse care confirmau informaţiile, când, în realitate, acestea erau una şi aceeaşi. A primi aceleaşi informaţii pe canale diferite nu garantează neapărat că acestea sunt de origini diferite…
(va urma)
Citiţi şi:
Irakul nu a fost în mod real o ameninţare pentru SUA. James Bamford demască manipulările politice ale mass-mediei americane
40 de argumente care arată că autorităţile SUA ştiau despre atacurile
teroriste din 11 septembrie, dar nu au făcut nimic să le oprească
John Walcott demască minciunile şi declaraţiile false ale administraţiei Bush. Cum au fost informaţiile manipulate pentru a invada Irakul (II)
yogaesoteric
1 martie 2010