Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Interviu cu John Perkins, fost asasin economic: «Trebuie să cerem corporaţiilor să facă lumea mai bună»

Articol extras din numărul 54 al revistei Nexus, ediţia franceză, ianuarie-februarie 2008  

traducere de Violeta Bucur

John Perkins este un fost ,,asasin economic” care timp de zece ani şi-a pus puterea de convingere şi competenţele de economist în slujba imperiului mondial. Misiunea lui era aceea de a ruina ţările lumii a treia pentru a asigura interesele marilor corporaţii americane. Căindu-se astăzi pentru ceea ce a făcut, autorul cărţii Confesiunile unui asasin economic a pornit o campanie prin care doreşte să determine corporaţiile să dea dovadă de mai multă responsabilitate economică, socială şi în ceea ce priveşte mediul.

Jurnalista Amy Goodman, de la publicaţia independentă americană Democracy now! (Democraţia acum!) l-a intervievat pe John Perkins în ziua de 5 iunie 2007, cu ocazia lansării celei de-a doua cărţi a sa, Istoria secretă a imperiului american, care încă nu a fost publicată în Europa.

Amy Goodman: Înainte de toate, pentru cei care încă nu ştiu acest lucru, puteţi să reamintiţi ce este acela un „asasin economic”?
John Perkins: Aş spune foarte simplu că după cel de-al Doilea Război Mondial, noi, asasinii economici am reuşit să creăm primul imperiu cu adevărat mondial. Am realizat acest lucru fără armată, contrar modului în care au procedat alte imperii de-a lungul istoriei, am folosit doar, într-un mod foarte abil, pârghiile economice. Avem numeroase maniere de a acţiona, cea mai des întâlnită fiind aceea de a alege o ţară din lumea a treia ale cărei resurse – cum este de exemplu petrolul – sunt râvnite de societăţile pentru care lucrăm. Convenim apoi asupra unui împrumut foarte mare, împrumut acordat de către Banca Mondială sau de către una dintre organizaţiile surori ale acesteia. Însă aceste ţări nu ajung niciodată să vadă practic banii. Din contră, banii sunt vărsaţi în contul unor societăţi americane care construiesc mari proiecte de infrastructură, cum ar fi de exemplu reţele electrice, parcuri industriale, porturi sau drumuri. Doar câţiva, cei foarte bogaţi profită, aceste lucruri rămânând inaccesibile celor săraci. Aceştia din urmă nu sunt racordaţi la reţeaua electrică, nu au competenţa de a obţine un loc de muncă în parcurile industriale. Însă întreaga ţară suportă această datorie colosală, imposibil de rambursat pentru ei. Este momentul în care noi, asasinii economici, ne facem apariţia pentru a spune: „Ştiţi că ne datoraţi mulţi bani. Nu aveţi cum să plătiţi această datorie, aşa că trebuie să faceţi toate sacrificiile de care este nevoie.”

Amy Goodman: Spuneţi-ne povestea dumneavoastră. Cum aţi devenit asasin economic?
John Perkins: Când am absolvit Facultatea de Comerţ a Universităţii din Boston, am fost recrutat de Agenţia de Securitate Naţională (NSA), cel mai mare şi poate cel mai secret organism de spionaj din SUA.

Amy Goodman: Unii confundă NSA cu CIA, dar de fapt NSA este mult mai mare...
John Perkins: Aşa este. La acea vreme era o societate mai mică. Şi este într-adevăr impenetrabilă. Circulă multe zvonuri pe acest subiect. Dacă despre CIA se ştiu unele lucruri, despre NSA nu prea există informaţii. NSA susţine că lucrează în criptologie, adică codarea şi decodarea mesajelor, dar în realitate ascultă convorbirile telefonice. Acest fapt a fost divulgat recent. În ultimul meu an universitar am fost supus  la o serie de teste foarte dificile, cum ar fi detectorul de  minciuni sau diverse alte teste psihologice şi astfel am fost selecţionat ca un potenţial bun asasin economic. Au reperat, de asemenea, în personalitatea mea anumite slăbiciuni care ar fi putut facilita înrolarea mea, slăbiciuni care sunt totodată cele trei droguri ale culturii noastre: banii, puterea şi sexul. Cine nu are măcar una dintre aceste slăbiciuni? La acea vreme eu le aveam pe toate trei.

Apoi, m-am alăturat Unităţii de voluntari pentru pace, încurajat de NSA. Am petrecut trei ani în Ecuador alături de indigenii din Anzi şi de pe Amazon, oameni care, la vremea aceea, începuseră (şi continuă şi în ziua de azi) să lupte împotriva companiilor de petrol. De fapt, ei sunt cei care au intentat proces companiei petroliere Texaco (Chevron), cel mai mare proces din istorie pe probleme de mediu. Prezenţa mea acolo a însemnat un excelent antrenament pentru ceea ce urma să fac.

Apoi, cum încă făceam parte din Unitatea de voluntari pentru pace, am fost recrutat de o companie privată americană numită Charles T. Main, o firmă de consultanţă din Boston care avea aproximativ 2000 de angajaţi. Am început ca asasin economic şi am avansat în grad ajungând în cele din urmă în funcţia de economist şef.

A.G.: Care este relaţia acestei societăţi cu NSA? Exista vreo legătură?
J.P.: Ceea ce este foarte interesant în ceea ce priveşte acest sistem este că nu există nicio legătură directă. Am avut un interviu şi am fost selectat de NSA înainte de a fi încredinţat acestei societăţi private. Este un sistem foarte discret şi foarte inteligent, care se foloseşte de companiile private pentru a-şi face treaba. Astfel, dacă eşti prins în flagrant delict de dare de mită sau corupere a reprezentanţilor locali dintr-o anumită ţară, vina este aruncată asupra acelei firme private şi nu asupra guvernului american. 

Este interesant de constatat faptul că în cele câteva cazuri în care asasinii economici au eşuat, au intervenit aşa-zişii „şacali”, indivizi care au ca misiune să răstoarne guverne sau să-i asasineze pe cei aflaţi la conducerea acestora. Ei provin tot din sectorul privat, nu sunt angajaţi ai CIA-ului. Oamenii obişnuiţi au în minte imaginea agentului 007, angajat de guvern pentru a ucide, având permis de ucidere. Dar la ora actuală, din experienţa mea, nu acesta este rolul agenţilor aflaţi în slujba guvernului. Mai degrabă se apelează la consultanţi privaţi pentru a se îndeplini această sarcină. Eu cunosc personal câţiva consultanţi de genul acesta.

A.G.: În cea de-a doua carte pe care aţi publicat-o amintiţi despre preluarea puterii la toate nivelurile. Tocmai asistăm la proteste masive în Germania, înainte de summit-ul G8. Vorbiţi-ne despre importanţa lor.
J.P.:  Cred că este foarte revelator. Ceva este pe cale să se petreacă azi în lume, ceva foarte important. Ceea ce putem spune cu certitudine este că trăim într-o lume foarte periculoasă. Şi cum lumea este mică se poate rapid afla ce se petrece în Germania, în mijlocul tărâmurilor amazoniene sau în alte locuri.

A.G.: Explicaţi-ne la ce se referă Grupul celor opt, G8.
J.P.: Sunt ţările cele mai bogate din lume. Ele conduc lumea. SUA este leader-ul şi, în realitate, câteva societăţi importante sunt cele care dirijează totul, nu guvernele, pentru că la urma urmei acestea fac voia diverselor societăţi. În această privinţă, se ştie că cei doi viitori candidaţi la preşedinţia SUA trebuie să strângă aproximativ jumătate de miliard de dolari. Iar aceşti bani nu vor proveni nici de la mine, nici de la dumneavoastră. Vor proveni în principal de la cei care conduc cele mai importante societăţi din SUA, faţă de care viitorul preşedinte al Americii va fi total îndatorat. Aşadar, G8 este un grup de indivizi care reprezintă multinaţionalele cele mai importante din lume şi se supun ordinelor acestora. Asistăm la momentul actual în Europa, ca şi în America Latină şi în Orientul Apropiat, la un fenomen gigantic subiacent de rezistenţă, de protest împotriva acestui imperiu. Şi este vorba despre un imperiu ingenios de care oamenii nu au fost conştienţi, tocmai pentru că nu a făcut apel la arme. A fost clădit cu ajutorul asasinilor economici şi cea mai mare parte dintre noi habar nu are de aceasta. Americanii nu au nici cea mai mică idee că stilul de viaţă incredibil pe care îl duc se datorează faptului că fac parte dintr-un imperiu crunt, care aserveşte şi abuzează total de oameni. Dar populaţia începe să înţeleagă ce se petrece.

Procesul istoric împotriva companiei petroliere Texaco

A.G.: Apropo de America Latină, să revenim la acel proces Chevron-Texaco.
J.P.: Acest proces a avut consecinţe importante. În 1968, în momentul în care am fost trimis în Ecuador ca membru al Unităţii de voluntari pentru pace, Texaco abia apăruse pe piaţă în această ţară. La vremea aceea, această companie, oamenii politici şi Banca Mondială promiteau populaţiei că „petrolul va scoate ţara din sărăcie”. Oamenii i-au crezut; eu de asemenea. S-a petrecut însă exact contrariul. Petrolul i-a sărăcit şi mai mult, în timp ce Texaco strângea averi. Şi, în plus, au fost distruse zone vaste din pădurea amazoniană.

Procesul intentat la momentul actual de un avocat din New York, Steve Donzinger alături de câţiva avocaţi din Ecuador are o miză de 6 miliarde de dolari  (4 miliarde şi jumătate de euro). Este vorba despre cea mai mare acţiune juridică din istorie, care tratează o problemă de mediu, întocmită în numele a 30.000 de ecuadorieni împotriva Companiei petroliere Texaco (la momentul actual proprietate a companiei Chevron). Această companie a fost acuzată că a deversat 70 de miliarde de litri de deşeuri toxice în râurile din pădurea ecuadoriană. Este de treizeci de ori mai mult decât în cazul Exxon-Valdez! Zeci de persoane sunt deja moarte sau mor în momentul actual de cancer şi alte boli cauzate de poluarea din această regiune a Amazonului. Astfel, deşi petrolul din acea zonă este foarte valoros, acest teritoriu este cel mai sărac, într-o ţară care este una dintre cele mai sărace din emisfera sudică. Este incredibil. Pentru mine este şi mai  semnificativ faptul că acest cabinet de avocaţi a acceptat responsabilitatea procesului, dar nu benevol. Ei consideră că dacă vor câştiga acest proces, fapt de care nici nu se îndoiesc, aceasta va fi pentru ei o reuşită foarte profitabilă. Este o hotărâre filozofică. Nu este vorba doar despre faptul că vor să se îmbogăţească, ci de faptul că încurajează în felul acesta cabinetele de avocaţi din Nigeria, Indonezia, Bolivia, Venezuela şi din alte ţări, să procedeze la fel. Astfel ia naştere o adevărată industrie de avocaţi care se plasează, chipurile, în serviciul celor săraci, de fapt din dorinţa de a pune mâna pe uriaşele sume de bani ale marilor corporaţii.

Eram în Ecuador împreună cu Steve Donzinger, sunt doar două săptămâni de atunci, şi el îmi spunea: „Am văzut multe corporaţii făcând greşeli şi apoi încercând să se apere în faţa unui tribunal. Dar în acest caz, Texaco nu a greşit. A acţionat în mod deliberat. Ştia ce face. Pentru a economisi câţiva dolari, a ucis o mulţime de oameni.” Acum vor trebui să plătească, să îşi asume responsabilitatea şi, cu un pic de noroc, să deschidă calea către o nouă eră în care companiile vor trebui să îşi asume răspunderea pentru faptele distructive pe care le comit.

A.G.: Haideţi să abordăm subiectul despre America Latină şi conducătorii de pe acest continent, cum ar fi, de exemplu, Jaime Roldos. Vorbiţi-ne puţin despre el. L-aţi citat în cartea „Confesiunile unui asasin economic”.
J.P.: Da, este un om incredibil. După mai mulţi ani de dictatură militară în Ecuador, cu dictatori-marionetă ai Statelor Unite, au avut loc alegeri democratice. Programul lui  Jaime Roldos preconiza ca resursele acestei ţări, şi în special petrolul care, la acea vreme intra în joc, să fie utilizate pentru a ajuta populaţia ţării. Acest lucru se petrecea la sfârşitul anilor '70. Am fost trimis în Ecuador şi în Panama în acelaşi timp, pentru a lucra alături de Omar Torrijos (general din Panama). Rolul meu era acela de a-i determina pe aceştia doi să adopte sfaturile noastre, cu alte cuvinte de a-i corupe. Jaime Roldos a repurtat o victorie zdrobitoare, apoi a început să pună în aplicare propria politică, să îşi îndeplinească promisiunile; a ajuns chiar să taxeze companiile petroliere! Dacă aceste companii nu ar fi fost dispuse să verse o mare parte din profiturile lor Ecuadorului, acesta era pe punctul de a le naţionaliza. M-au trimis aşadar acolo, alături de alţi specialişti. În acest caz am jucat un rol nesemnificativ. Din contră, în Panama, cu Torrijos la conducere, ceea ce aveam de făcut era mult mai important. Misiunea noastră în această ţară era aceea de a-i obliga pe aceşti oameni să îşi schimbe politica, să dezmintă promisiunile pe care le făcuseră în campania electorală.

În fond, rolul nostru era să le spunem: „Dacă ne faceţi jocul, vom face din dumneavoastră şi din familia dumneavoastră nişte oameni foarte bogaţi. Vă garantez. Dar dacă, din contră, refuzaţi şi vă veţi ţine promisiunile făcute în campania electorală, puteţi foarte bine să sfârşiţi ca Allende din Chile, Arbenz din Guatemala sau Lumumba din Congo”.

Pot să vă fac o listă cu toţi preşedinţii pe care fie i-am înlăturat de la conducere, fie i-am asasinat pentru că nu au vrut să intre în joc. Jaime Roldos a refuzat să renunţe la opiniile sale. A rămas incoruptibil până la capăt, la fel ca şi Omar Torrijos. Pentru un asasin economic ca mine, acesta era un lucru îngrijorător pentru că ştiam că dacă eu eşuam, dezastrul urma să se producă: intrau în scenă „şacalii” care fie îl înlăturau de la putere, fie îl asasinau. În cazul acestora doi, au fost amândoi asasinaţi. Nu mă îndoiesc niciun moment de acest lucru. Au murit în accidente de avion, la interval de două luni unul de celălalt, în 1981.

Torrijos şi Roldos s-au luptat pentru aceeaşi cauză, au murit la fel

A.G.: Spuneţi-ne mai multe despre ceea ce s-a petrecut cu Omar Torrijos.
J.P.: Omar Torrijos a opus o rezistenţă exemplară Statelor Unite, care doreau să deţină controlul asupra canalului Panama. Am petrecut mult timp alături de el şi l-am apreciat mult ca personalitate. Era un tip extrem de charismatic şi curajos şi, de asemenea, un naţionalist convins, în dorinţa lui de a obţine ce era mai bun pentru poporul său. Nu am reuşit să îl corup. Am făcut tot posibilul. Şi cu cât eşuam în a-l convinge, cu atât mă temeam mai tare să nu păţească ceva. Şi efectiv avionul său a fost distrus în luna mai, la puţin timp după ce Torrijos îşi reunise familia pentru a o anunţa: „Probabil eu sunt următorul pe listă, dar sunt pregătit să mor. Canalul ne-a fost restituit.” Semnase un tratat cu Jimmy Carter, pentru a relua controlul asupra Canalului Panama. El a mai adăugat: „Mi-am făcut datoria, pot muri acum.” A avut apoi un vis în care avionul său se zdrobea de un munte. Torijos a murit la două luni după Jaime Roldos.

A.G.: I-aţi cunoscut  personal pe aceşti doi oameni. În ce constau conversaţiile pe care le aveaţi cu ei?
J.G.: Da, i-am cunoscut pe amândoi. Am petrecut mult timp alături de Torrijos la reuniuni formale, la dineuri sau alte petreceri. Îi plăceam foarte mult. Am tot încercat să îl atrag de partea noastră. Atitudinea lui era: „Vreau să fac tot ce pot în această viaţă, ce va fi să fie apoi, puţin mă interesează”. După ce am scris „Confesiunile unui asasin economic”, fiica lui Jaime, Martha Roldos a venit în Statele Unite pentru a vorbi cu mine. În Ecuador, de unde tocmai m-am întors, am petrecut puţin timp împreună cu ea. La momentul actual, ea face parte din Parlamentul Ecuadorului şi de curând a câştigat alegerile. Este căsătorită cu nepotul lui Omar Torrijos. Avea 17 ani când părinţii ei au murit. Mama ei se afla şi ea în avionul care s-a prăbuşit.

A.G.: În ce consta conversaţia dumneavoastră cu alţi pretinşi specialişti? Vreau să spun la vremea când eraţi economist şef la Charles Main.
J.P.: De fapt, când eram împreună, puteam pur şi simplu doar să stăm la masă, la Hotel Panama de exemplu, ştiind că rolul nostru era acela de a le convinge pe acele persoane. Dar aveam totodată o slujbă oficială, care consta în a ţine cursuri de economie, unde promovam ideea că acceptând un credit bancar, un stat putea să-şi îmbunătăţească produsul intern brut (PNB). Întocmeam astfel rapoarte economice prin care dovedeam Băncii Mondiale şi lui Omar Torrijos că dacă acceptă aceste împrumuturi enorme, produsul naţional al statului Panama va creşte rapid, scoţând populaţia din sărăcie. Iar aceste rapoarte erau logice din punct de vedere economic şi este adevărat că PNB-ul chiar a crescut. Dar ce era la fel de adevărat, iar Omar şi Jaime Roldos o ştiau prea bine, era faptul că, în ciuda progresului general al economiei, cei săraci deveneau şi mai săraci datorită acestor împrumuturi ipotecare, iar cei bogaţi deveneau şi mai bogaţi, pentru că populaţia săracă nu avea nimic de-a face cu produsul naţional brut. O mare parte dintre ei nu aveau nici măcar un venit. Trăiau din agricultură şi nu beneficiau de nimic, dar această datorie intra în responsabilitatea lor. Datorită acestor poveri foarte grele, statul nu mai putea să le asigure un sistem de sănătate, de educaţie sau alte servicii sociale pe termen lung.

Congo, partea noastră de responsabilitate

A.G.:  Vorbiţi-ne despre Congo.
J.P.: Ah! Când spuneţi Africa, spuneţi Congo! Este o poveste cu adevărat copleşitoare! O poveste despre care, de asemenea, nu s-a vorbit. În Statele Unite nici nu vorbim despre Africa, practic nu ne gândim la Africa. Republica Congo deţine un minereu numit coltan, despre care cea mai mare parte dintre noi nu a auzit, dar toate telefoanele mobile şi laptop-urile conţin acest tip de minereu. Mai multe milioane de oameni au fost ucise în ultimii ani pentru coltan, pentru ca dumneavoastră, eu şi toate statele din G8 să cumpăram telefoane mobile şi laptop-uri la un preţ bun. Bineînţeles, firmele care le fabrică le vând pe principiul: „Iată, cel pe care îl fabric eu costă cu 200 de dolari mai puţin decât cel fabricat de alte companii!” Dar pentru ca acest lucru să fie posibil, populaţia din Congo a fost aservită. Minerii mor în urma exploatării coltan-ului. Sunt de asemenea mari conflicte pentru a se obţine preţuri cât mai mici. Trebuie ştiut că dacă vrem să trăim într-o lume fără pericole, trebuie să cerem să se plătescă preţuri mai ridicate pentru aparatura ca telefoanele mobile şi laptop-urile şi ca o parte din profituri să fie vărsate în beneficiul celor care exploatează coltan-ul. Acest lucru este valabil şi în cazul petrolului şi pentru multe alte resurse pe care nu vrem să le cumpărăm la adevărata lor valoare. Milioane de oameni din întreaga lume suferă consecinţele unei asemenea atitudini. Aproximativ 50.000 de persoane, pe care le-am putea salva, mor zilnic din cauza foamei sau a unor boli datorate foametei, fără să poată beneficia de medicamente, pentru simplul fapt că fac parte dintr-un sistem în care nenumăratele ore de muncă sunt recompensate doar prin salarii foarte, foarte mici. Şi asta pentru ca noi să putem beneficia de produse la un preţ mai scăzut. Exemplul republicii Congo este edificator în acest sens.

Irak-ul nu reprezintă un dezastru pentru toată lumea

A.G.: Amintiţi despre pseudo-eşecuri în Vietnam şi în Irak, şi de ceea ce semnifică acestea pentru corporaţii...
J.P.: Da, dumneavoastră şi cu mine, noi le vedem ca eşecuri. Şi toţi cei care şi-au pierdut copilul, fratele sau soţul le văd în acest mod. Corporaţiile în schimb au avut profituri enorme de pe urma războiului din Vietnam: industria militară, marile întreprinderi, societăţile de construcţii. Şi bineînţeles fac acelaşi lucru şi în Irak, dar la o scară mai mare. Aşadar susţinătorii corporaţiilor, acei indivizi care spun că tinerii americani trebuie să continue să lupte în Vietnam au profituri enorme. Nu există eşec pentru aceste întreprinderi, ci reuşite economice. Ştiu că sună cinic. Chiar sunt cinic când e vorba de acest subiect. Am fost acolo, am văzut ce se petrece. Nu putem să mai permitem ca lucrurile să continue astfel. Nimeni nu trebuie să mai permită aşa ceva.

A.G.: Ne aflăm la a patruzecea aniversare de la războiul israelo-arab din 1967. Vorbiţi despre Israel ca despre o ,,Fortăreaţă americană” în Orientul Mijlociu.
J.P.: După părerea mea acest lucru este foarte trist, dar totodată revelator o dată în plus. Israelienii au fost incitaţi să creadă că, în fond, le-a fost dat acest teritoriu drept compensaţie pentru Holocaust. Este evident că acest eveniment a fost oribil şi meritau ca cineva să aibă grijă de situaţia lor, să fie despăgubiţi, să li se permită stabilitatea. Dar de ce să fie instalaţi în această regiune, în mijlocul lumii arabe, duşmanul lor tradiţional? De ce s-a ales o regiune atât de instabilă? Pentru simplul fapt ca noi (americanii) să ne putem servi de această fortăreaţă gigantică situată în apropierea celor mai importante câmpuri petroliere din lume cunoscute la momentul actual. Se ştia despre acest lucru atunci când am instalat acolo statul Israel. Am construit această vastă bază militară,  un veritabil câmp armat în zona câmpurilor petrolifere din Orientul Apropiat, înconjurat de comunităţile arabe. Astfel este evident că am generat o acumulare enormă de ranchiună şi ură, aşadar o situaţie la care este dificil să se întrevadă o soluţie pozitivă. Important este de constatat că baza militară din Israel ne permite să avem o apărare puternică, ne permite să lansăm atacuri. Este echivalentul castelelor cruciaţilor din Orientul Apropiat, şi este cu adevărat trist, nespus de trist ca israelienii să fie implicaţi în această situaţie. Şi la fel şi americanii. Este o situaţie penibilă pentru toată lumea.

A.G.: Străbatem întreaga planetă, John Perkins, exact aşa cum aţi făcut în decursul anilor în funcţia de consultant internaţional. Aţi mai scris cărţi despre şamanism şi despre Tibet. Care este rolul acestei ţări în toate acestea?
J.P.: Am fost în Tibet doar cu câţiva ani în urmă. Lucru interesant, luasem cu mine un grup de aproximativ treizeci de membrii ai unui organism cu scop non-lucrativ. Este evident că la momentul actual Tibetul este demoralizant, prezenţa chineză fiind foarte puternică. Se vede felul în care cultura tibetană a fost distrusă. Încă se simte prezenţa soldaţilor şi a spionilor chinezi. De-a lungul călătoriei mulţi dintre noi au devenit conştienţi de monstruozitatea situaţiei. Dar persoanele care au fost cu mine în Amazonia, unde companiile petroliere şi armata americană fac acelaşi lucru, au spus: „Situaţia de aici ne aminteşte de ceea ce facem chiar noi în toate colţurile lumii”. Este ceva pe care avem tendinţa să-l uităm. Putem cu toţii să fluturăm pancarte strigând „Eliberaţi Tibetul!”, şi chiar trebuie să o facem. Dar de ce să nu eliberăm ţările care sunt chiar sub tăişul sabiei noastre? Nu îmi place să spun aceasta într-o asemenea manieră, pentru că unii ar putea să nu fie de acord cu mine, dar eu cred că la momentul actual Irak-ul se află într-o situaţie mult mai gravă decât Tibetul. Situaţia din Tibet seamănă cu ceea ce poporul american înfăptuieşte în întreaga lume, chiar dacă majoritatea americanilor habar nu au de aceasta. Ei ştiu ce fac chinezii în Tibet, dar ce facem noi, americanii este cu mult mai grav.

Stare de spirit

A.G.: Vorbiţi-ne de transformarea dumneavoastră. Câştigaţi mulţi bani, călătoreaţi în toată lumea. Funcţia dumneavoastră v-a permis să întâlniţi  conducători de state şi prim-miniştrii şi să îi faceţi să capituleze. Ce v-a făcut să renunţaţi şi să luaţi decizia de a scrie despre acest subiect?
J.G.: Atunci când am început această meserie, avem în spate trei sau patru sute de ani de calvinism în New Hampshire şi Vermont şi principii morale foarte solide. Provin dintr-o familie de republicani la fel de conservatoare. Şi pe parcursul a zece ani în care am fost asasin financiar, din 1971 şi până în 1981, eram destul de tânăr, dar toate acestea mi-au trezit mustrări de conştiinţă. Toată lumea mă încuraja, preşedinţii din toate aceste ţări şi cel al Băncii Mondiale, Robert McNamara, mă complimentau. Mi-au cerut să susţin conferinţe la Universitatea Harvard şi în alte instituţii pe tema activităţii mele. Şi ceea ce făceam nu era ilegal; ar fi trebuit să fie, dar nu era. Iar acest lucru îmi frângea inima. Timpul trecea şi începusem să înţeleg din ce în ce mai bine; devenise foarte greu pentru mine să continui. Aveam o echipă de aproximativ patruzeci de oameni în serviciul meu. S-au adunat multe. Într-o zi, aflându-mă în vacanţă, navigând cu barca prin Insulele Virgine, am ancorat în apropiere de Insula Saint John. Am adus barca până la mal şi am început să urc pe munte, până am ajuns la o fostă plantaţie de trestie de zahăr aflată în paragină. Era o privelişte minunată, apusul de soare...M-am aşezat acolo, simţindu-mă în pace. Şi apoi, am realizat dintr-o dată că acea plantaţie fusese creată pe sudoarea a milioane de sclavi, că întreaga emisferă sudică fusese clădită pe sudoarea a milioane de sclavi. M-a cuprins furia şi o foarte mare tristeţe. Am înţeles dintr-o dată că eu eram unul dintre exploatatorii care permitea ca aceste lucruri să continue, dar într-o manieră mai voalată. Rezultatul era însă la fel de lamentabil. În acel moment am luat hotărârea de a nu mai continua. M-am întors după câteva zile la Boston şi am demisionat. 
 
A.G.:V-aţi dat aşadar demisia, dar aceasta nu a fost decât o etapă. Faptul că scrieţi despre acest subiect este o alta. Vorbiţi-ne despre tentativele pe care le-aţi avut în decursul timpului.
J.P.: După plecarea mea voluntară, am încercat de mai multe ori să scriu cartea ce urma să devină „Confesiunile unui asasin economic”, dar de fiecare dată când luam contact cu alţi „specialişti” cu care lucrasem sau cu „şacali” pentru a aduna material pentru această carte, vestea se răspândea tot mai mult şi am ajuns să fiu ameninţat. Fiica mea era mică la acea vreme. Acum are douăzeci şi cinci de ani. Mi-au propus să mă mituiască şi am acceptat aproximativ jumătate de miliard de dolari. Este ceea ce numim „mită legală”, dar rămâne ilegală. Mi s-au dat aceşti bani cu condiţia să nu scriu cartea. Nu exista niciun dubiu referitor la asta. Am vorbit despre acest lucru în detaliu. Mi-am calmat acest sentiment de culpabilitate punând o mare parte din aceşti bani în slujba organismelor cu scop non-lucrativ pe care le înfiinţasem, Dream Change şi Alianţa Pachamama care ajută populaţia amazoniană în conflictul cu companiile petroliere. Dar nu am scris nimic. Găseam mereu scuze. Am scris alte cărţi despre populaţia autohtonă. Am lucrat alături de ei. Am scris o lucrare despre şamanism etc. Şi apoi, pe 11 septembrie 2001, eram în Amazonia alături de poporul shuar. Am mers apoi la New York în locul unde fuseseră turnurile World Trade Center. În timp ce stăteam acolo privind acel teribil crater fumegând, încă simţindu-se mirosul de carne arsă, am înţeles că trebuia să scriu această carte. Nu puteam să mai amân această hotărâre pentru mai târziu. Americanii nu înţelegeau de ce atâţia oameni din întreaga lume erau plini de furie, frustraţi şi terifiaţi. Trebuia să îmi asum responsabilitatea pentru evenimentele din 11 septembrie. În realitate cu toţii trebuie să ne-o asumăm. Asta nu înseamnă că trebuie să închidem ochii atunci când sunt omorâţi oameni. În niciun caz. Nu iert nimic, dar am realizat că poporul american avea nevoie să înţeleagă motivul pentru care exista atâta furie în lume. Era de datoria mea să scriu această carte. 
 
De această dată nu am mai spus nimănui. Chiar dacă soţia şi fiica mea ştiau că scriu ceva, ignorau subiectul lucrării mele. Nu am luat contact cu nimeni, ceea ce mi-a îngreunat un pic munca. Dar în final am trimis manuscrisul unui foarte bun agent din New York, iar acesta l-a trimis imediat editorilor. Din acel moment cartea a devenit cea mai bună asigurare a mea: dacă ceva rău mi s-ar petrece, chiar şi în acest moment, cartea se va vinde ca pâinea caldă. Uneori oamenii mă întreabă: „Nu vă este teamă că editorul dumneavoastră va încerca să va asasineze pentru a stimula şi mai mult vânzarea cărţii?”  Nu îmi fac griji.

Versiunea oficială a loviturii de stat din Seychelles

A.G.: Spuneţi referitor la Jack Corbin că „s-a născut un şacal”. Cine este acesta?
J.P.: Acesta nu este numele lui adevărat, chiar dacă Jack Corbin este un personaj real, este în viaţă şi lucrează pentru noi în Irak. Dar este un şacal, un asasin. În opinia mea, una dintre poveştile cele mai fascinante este cea referitoare la Seychelles, o ţară mică, o insulă situată în apropierea Africii şi lângă Diego Garcia, una dintre cele mai strategice baze militare. Diego Garcia este o poveste lungă. De la sfârşitul anilor '70, preşedintele acestei ţări, James Mancham era prieten cu noi. James Mancham a fost înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat, fără vărsare de sânge, de către France-Albert Rene, un socialist. Iar acesta din urmă a ameninţat că ne va expulza din Diego Garcia şi va divulga adevăratul motiv pentru care eram acolo. Nu vreau să intru acum în mai multe detalii.

A.G.: În plus este vorba despre o bază militară foarte importantă.
J.P.: Extrem de importantă. A fost utilizată, şi continuă să fie în Afghanistan şi în Irak precum şi în Africa şi alte regiuni ale Globului. În orice caz, mi-au anulat misiunea şi câteva zile mai târziu a fost trimisă o echipă de asasini care proveneau din Africa de Sud. Patruzeci şi cinci sau patruzeci şi şase de indivizi, nu îmi mai amintesc numărul lor exact, trebuiau să joace rolul unei echipe de rugby care aducea cadouri de Crăciun copiilor din Seychelles. Adevăratul lor rol era de a răsturna guvernul şi de a-l asasina pe Rene. La acea vreme nu îi cunoşteam pe acei indivizi. Acum îl cunosc pe Jack Corbin, îl cunosc foarte bine şi personal. L-am mai întâlnit de atunci. Drumurile noastre se mai încrucişaseră şi înainte, dar încă nu ştiam cine e.

A.G.: Ce anume au făcut?
J.P.: Echipa a intrat în scenă şi a fost oprită la aeroport. Un agent al securităţii a găsit o armă ce fusese ascunsă de unul dintre membri. Au avut loc schimburi de focuri în incinta aeroportului din Mahi şi aceşti mercenari au fost înconjuraţi din exterior de mii de soldaţi. Jack mi-a spus că a fost singura dată când şi-a dat seama că urma să moară şi că avea timp să se gândească la asta. De multe ori s-a aflat la un pas de moarte, dar a acţionat rapid. Acum nu ştiau ce să mai facă. În cele din urmă, un avion 707 al companiei Air India a intrat în rază şi a cerut permisiunea să aterizeze; a primit-o. În momentul aterizării, echipa l-a deturnat şi i-au obligat pe piloţi să aterizeze în Durban, Africa de Sud. Evenimentul a fost televizat la actualităţile naţionale americane, dar eu ştiam ce o să se petreacă în continuare de vreme ce puseseră capăt contractului meu. În acel moment vedeam cum se derulează evenimentul. Ceea ce lumea întreagă a văzut a fost cum acel avion ajungea în Durban, înconjurat de agenţi ai securităţii sud-africane. Cei din avion s-au lăsat prinşi, au fost îmbarcaţi, aduşi în faţa tribunalului şi apoi condamnaţi la închisoare. Câţiva, cred, au fost executaţi. Acesta era finalul poveştii pe care o cunosc toţi.  Cum îl cunosc pe Jack, am aflat versiunea reală a poveştii. Atunci când agenţii securităţii au înconjurat avionul au luat legătura prin telefon cu piloţii şi au aflat că în avion erau buni prieteni de-ai lor, de fapt chiar instructorii lor. Au făcut o înţelegere, aceştia trebuiau să se predea. Au petrecut trei luni în închisoare, însă aveau camere foarte bune, inclusiv cu televizor. Apoi au fost repuşi în libertate. Mulţi dintre membrii acelei echipe lucrează şi astăzi pentru noi în Irak. Ei fac tot ceea ce soldaţii noştrii nu pot face. Şi câştigă foarte mulţi bani.

A.G.: Cine este acest om, Jack Corbin care lucrează acum în Irak ?
J.P.: Lucrează pentru o societate privată locală care are contract cu Pentagonul şi CIA-ul. În acea zonă sunt foarte mulţi mercenari. Jack Corbin şi confraţii săi sunt infiltraţi la cele mai înalte niveluri. Sunt indivizi calificaţi care îndeplinesc sarcini delicate. Avem şi oameni care lucrează pentru Blackwater şi alte companii militare, dar nu sunt suficient de competenţi şi sunt acolo doar ca să facă munca murdară. Sunt din toate categoriile.

A convinge întreprinderile să se transforme

A.G.: Care sunt în opinia dumneavoastră soluţiile la problemele actuale?
J.P.: Acest imperiu are un conducător, şi acesta nu este preşedintele Statelor Unite. Preşedintele îşi exercită funcţia în decursul unei perioade scurte de timp. Nu are o importanţă prea mare dacă avem la Casa Albă un preşedinte democrat sau unul republican. Nu are importanţă nici cine conduce Congresul. Imperiul rezistă pentru că este coordonat de ceea ce eu numesc corporatocraţie, un grup de persoane aflate în fruntea celor mai importante întreprinderi americane. Nu este vorba de teoria complotului. Aceşti oameni nu au nevoie să comploteze. Ştiu toţi ce le serveşte cel mai bine interesele. Sunt cu adevărat nişte regi, în sensul că niciodată nu se pun în serviciul populaţiei. Nu sunt aleşi în urma alegerilor democratice, nu au număr limitat de mandate. În fond ei nu depind de nimeni, atâta timp cât acestea nu sunt comitetele lor, chiar dacă în realitate sunt conduse de majoritatea preşedinţilor. Ei sunt puterea care se află la originea tuturor acestor instituţii. Aşadar, dacă vrem să redresăm situaţia în care ne aflăm, trebuie să lovim adânc. Trebuie să acţionăm asupra corporaţiilor, care sunt sursa lor de influenţă. Scopul principal al societăţilor din ziua de azi este de a obţine un profit cât mai mare, care să îmbogăţească într-un timp foarte scurt doar câteva persoane. Nu există niciun motiv pentru care astfel de societăţi să continue să existe. Corporaţiile au fost definite ca şi cum ar fi indivizi, iar un individ trebuie să fie un bun cetăţean. Este exact ceea ce întreprinderile au încetat să mai fie. Obiectivul lor principal trebuie să fie acela de a avea grijă de angajaţi, de clienţi, de toate fiinţele din lume care furnizează resursele folosite pentru a face această planetă să funcţioneze. Trebuie de asemenea să aibe grijă de mediul înconjurător şi de comunităţile unde trăiesc. Trebuie să forţăm întreprinderile să se redefinească şi consider că este un obiectiv foarte realist. Cu toţii sunt suficient de inteligenţi ca să înţeleagă că sunt în fruntea unui sistem care a eşuat. Acesta trebuie schimbat şi cei aflaţi la conducerea corporaţiilor o ştiu deja. Cred că vor să se schimbe. Trebuie să îi convingem că întreprinderile lor ar trebui să contribuie la o lume mai bună, mai degrabă decât să servească interesele câtorva oameni bogaţi pentru a-i îmbogăţi şi mai mult.  Această transformare este cu adevărat necesară.

A.G.: Aş dori să îmi răspundeţi pe scurt la o ultimă întrebare despre Ecuador. Ministrul Apărării din guvernul lui Jaime Roldos a murit într-un accident de elicopter în apropierea bazei americane de la Manta (24 ianuarie). Ştiţi ceva despre aceasta?
J.P.: Da. Vin din Ecuador şi toată lumea vorbeşte despre aceasta pentru că i-a venit rândul şi Ministrului Apărării din guvernul lui Jaime Roldos. Faptul că accidentul s-a petrecut în apropiere de baza militară de la Manta şi că s-a produs într-un mod bizar, două elicoptere au intrat în coliziune, într-un mod asemănător cu ceea ce i s-a petrecut lui Jaime Roldos, îi face pe ecuadorieni să spună că a fost vorba despre un avertisment  pentru Rafael Correa, noul lor preşedinte. 


Transcrierea completă a acestui interviu este disponibil aici:


yogaesoteric
11 mai 2008

 


Articole publicate recent

> 22 MartieAtrocități sexuale pe copilași de numai 2 luni, considerate «cercetări științifice». Pedofilii lui Kinsey

> 22 MartieMinistrul ungar de Externe, atac la creștinofobia Europei: Este dominată de o formă nesănătoasă de secularism…

> 21 MartieCăsătoria homosexuală este un atac împotriva căsătoriei tradiţionale. Viziunea lui Doug Mainwaring

> 20 MartieScandal în UE: Microciparea angajaţilor

> 20 MartieAmerica se trezește: se cere declanșarea urgentă a investigațiilor împotriva miliardarului George Soros și a organizațiilor patronate de acesta!

> 20 MartieRomânia în prag de război civil văzută din înaltul cerului, sau FIAT JUSTITIA versus SALUS REIPUBLICAE

> 18 MartiePe coperta revistei «Time» Donald Trump apare cu o pereche de coarne! Doar cei naivi pot crede că este o banală întâmplare

> 17 MartieAnaliză The Times: Furia românilor ar trebui să se concentreze la miezul problemei…

> 17 MartieVa renunţa la euro şi va reînvia marca? Decizia luată de Germania care poate prevesti un război financiar şi comercial

> 16 MartieGlobaliștii SUA-UE-Soros au creat, susținut și instaurat Noua Securitate în România. Super imunitatea procurorilor

> 16 MartiePreşedintele Bashar Al-Assad acuză SUA de uciderea a milioane de civili: Americanii nu au niciun drept să vorbească despre drepturile omului

> 15 MartieUn psihopat sexual sado-masochist, bisexual, pedofil violator, fondatorul educației sexuale: Alfred Kinsey

> 15 MartieWikiLeaks publică cele mai detaliate documente «scurse» vreodată de la CIA: Sunt mult mai ample decât fişierele Snowden

> 14 MartiePas cu pas, proiectul de distrugere în secret a României, ce se derulează implacabil

> 11 MartieProf. dr. Constantin Ciutacu: «Clasa politică apare ca un veritabil detaşament al legiunii străine»

> 11 MartieŞeful FBI: Nu există «viaţă absolut privată» în America. Nici măcar amintirile noastre nu sunt private

> 10 MartieCum se distruge un popor. Text din anii ’30

> 9 MartieCutremure provocate de tehnologia HAARP în România?

> 9 MartieServiciile secrete rusești confirmă pericolul chemtrails

> 9 MartieIncredibil! La un târg de jucării din SUA a fost prezentată prima păpușă… transgender pentru copii de 8 ani!

Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga