Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
De ce Dumnezeu nu va pleca. Ştiinţa creierului şi biologia credinţei

de Iolanda Kosti

În zilele noastre, în epoca maximei exersări a raţionalităţii, deşi desconsiderat şi împins în sfera obscurului, sentimentul religios este încă prezent. Ce îi face pe oameni să îşi păstrezeze credinţele? E oare posibil ca până la urmă stiinţa să Îl elimine din ecuaţie pe Dumnezeu? Cercetări relativ recente din domeniul neurologiei oferă noi perspective în rezolvarea acestor tulburătoare întrebări, descoperind un fapt foarte simplu şi totodată precis din punct de vedere ştiinţific: impulsul religios este înrădăcinat în biologia creierului uman.

Cercetătorii americani Andrew Newbeg, membru al echipei de Medicină Nucleară a Spitalului Universităţii din Pennsylvania, Eugene d’Aquili şi Vince Rause îşi întemeiază acestă concluzie pe un studiu îndelungat asupra funcţionării şi comportamentului creierului uman. În centrul teoriei ştiinţifice a celor trei autori, prezentate în cartea  Why God won’t go away. Brain science & the biology of belief, se află un model neurologic care oferă o legătură între experienţa mistică şi funcţiile observabile ale creierului.

Echipa de cercetători a realizat un număr mare de experimente cu ajutorul unui tomograf SPECT (single photon emission computed tomography). Subiecţii experimentelor au fost călugări budişti şi călugăriţe franciscane care practicau meditaţia budistă şi, respectiv, rugăciunea creştină contemplativă. Cercetarea s-a întins pe mai mulţi ani şi a cuprins şi un studiu amplu al literaturii ştiinţifice din domeniul neurologiei şi al celei religioase. Astfel, s-a realizat o meticuloasă explorare filozofică, teoretică şi practică a relaţiei dintre creier, practicile religioase şi experienţele spirituale.

S-a descoperit astfel că structurile primare ale sistemului limbic, supranumit „creierul emoţiilor”, au un rol important în experienţele religioase şi spirituale. Deşi sunt organe primitive, hipotalamusul, amigdala cerebrală şi hipocampul au o influenţă considerabilă asupra minţii.

Iată o scurtă prezentare a lor, necesară pentru a putea înţelege modul în care ele intervin în generarea trăirilor spirituale:

Hipotalamusul leagă operaţiile din sistemul nervos autonom cu neocortexul, fiind, analogic vorbind, „şeful”.

Amigdala cerebrală, partea din mijloc a lobului temporal, este, analogic vorbind, „câinele de pază”, având rol de supraveghere a funcţiilor cerebrale şi de monitorizare a stimulilor senzoriali care reprezintă nevoia de acţiune (de exemplu, un semnal de primejdie). Ea nu activează direct sistemul autonom ci  hipotalamusul, care la rândul său activează sistemul autonom.

Hipocampul sau, în limbaj analogic, „diplomatul”, situat imediat în spatele amigdalei cerebrale este puternic influenţat de activitatea acesteia, în mod complementar: în timp ce amigdala are rolul de a alerta, hipocampul blochează stimulii în diferitele arii neocorticale, influenţând astfel starea minţii. El nu generează direct emoţii ca primele două structuri nervoase.

Creierul pare a fi înzestrat cu capacitatea înnăscută de a transcende percepţia eului individual limitat. Acest talent pentru auto-transcendere se află la rădăcina aspiraţiei spirituale, indiferent de tradiţia spirituală căreia îi aparţine fiinţa.

Ritualurile

Transcenderea egoului şi fuziunea cu o realitate mai vastă este scopul fundamental al comportamentului ritualic. Anumite ritualuri contemplative practicate de misticii creştini, de exemplu, vizează obţinerea stării de Unio Mystica, misterioasa experienţă a fuziunii cu însăşi fiinţa lui Dumnezeu.

În toate culturile, ritualurile religioase s-au născut într-o varietate aproape infinită de forme. Dar, în toate cazurile, privind din punct de vedere al activităţii cerebrale, există un element comun: când ritualul religios este eficient, el ajută creierul să-şi modifice percepţiile cognitive şi emoţionale referitoare la eu, într-un mod care este interpretat de persoanele cu o gândire religioasă ca o apropiere sau chiar o fuziune a fiinţei cu Dumnezeu.
 
Există însă o multitudine de ritualuri fără semnificaţii religioase. Viaţa noastră de zi cu zi este plină de nenumărate activităţi şi ceremonii cu efect ritualic, care sunt de natură pur socială sau civică: întruniri politice, ceremonii de inaugurare, comportamente judiciare, obiceiuri de vacanţă, a face curte unei fiinţe de sex opus şi chiar evenimente sportive. Toate aceste activităţi cu structură ceremonială conţin, ca orice ritual, elemente de ritm şi repetiţie şi au drept scop definirea individului ca parte dintr-un grup sau dintr-o cauză mai mare. Aceste ritualuri seculare sunt mecanisme pentru a promova coeziunea socială, care încurajează individul să lase la o parte interesele personale şi să se dăruiască intereselor mai vaste ale binelui comun.

Puţini observatori ar putea nega avantajele oferite de fenomenul ritualului pentru evoluţia umană, lucru care sugerează posibilitatea existenţei unor rădăcini biologice ale acestui tip de comportament. Astfel, în ultimii 30 de ani, biologicul a devenit o componentă importantă în studiul ritualului .

Un argument în plus în sprijinul acestei ipoteze îl constituie similarităţile ritualurilor la om şi la animal. Ritualurile şi ceremoniile umane sunt ecouri clare ale ritualurilor din lumea animalelor, acest fapt sugerând origini evolutive comune.

La om, datorită imensei complexităţi a creierului, comportamentul ritualic implică aproape întotdeauna cele mai înalte niveluri ale gândirii şi emoţiilor. Ritualurile noastre sunt despre ceva anume; ele povestesc, iar aceste subiecte le dau înţeles şi semnificaţie. Povestea lor este esenţială pentru eficienţă şi este făcută pentru a veni în întâmpinarea diferitelor necesităţi.

Din perspectivă neurobiologică, ritualurile umane au două caracteristici majore:
- generează trăiri emoţionale, cu diferite grade de intensitate, care reprezintă nuanţe subiective de pace, extaz şi veneraţie;
- generează stări de unitate care, în context religios, sunt experimentate ca grade diferite de transcendere.

Ambele efecte se pare că au origini neurologice. Autorii acestor studii au ajuns la concluzia că puterea ritualului de a produce stări transcendente de unitate rezultă din efectul ritmic al comportamentului ritualic asupra hipotalamusului şi al sistemului nervos autonom. (Ritmul şi repetiţia sunt elemente pe care le regăsim în aproape orice ritual omenesc, de la ritmurile maiestuoase ale cântului gregorian, până la cele mai vioaie din dansurile polineziene pentru fertilitate.)

Dar intensitatea acestor emoţii poate fi modulată şi de alte componente ale comportamentului ritualic, de exemplu, de o anumită acţiune special realizată (o plecăciune uşoară, o prosternare, mişcarea mâinilor etc), diferită de gesturile cotidiene. Acest gest neobişnuit atrage atenţia amigdalei cerebrale, supranumită „câinele de pază”. În timp ce caută semnale care să indice un pericol sau o ocazie specială, atenţia acesteia este captată pentru o perioadă de timp mai lungă decât în mod obişnuit, aceasta născând o slabă senzaţie de teamă sau dinamizare a sistemului simpatic. Combinată cu senzaţia de calm beatific a sistemului parasimpatic, rezultă o stare de respect sau veneraţie religioasă.

Trăirile specifice din cadrul unui ritual pot fi întărite şi de alţi stimuli precum mirosul, dacă în ceremonie se folosesc anumite arome. Studii ştiinţifice deja binecunoscute arată că miresmele pot trezi diferite emoţii - de exemplu, lavanda induce o stare de relaxare, calm, în timp ce acidul acetic, mânie, dezgust.

Diferiţii stimuli se potenţează reciproc, astfel că într-un ritual creştin, de exemplu, dacă preotul care leagănă cădelniţa ritmic se opreşte să facă un gest de plecăciune, acesta poate, prin stimularea amigdalei cerebrale, să amplifice senzaţia de veneraţie.

Emoţiile de orice fel sunt clar legate de activitatea sistemului nervos autonom, mai ales trăirile puternice experimentate în ceremoniile ritualice. Dar cercetările au arătat că nu este suficientă doar implicarea sistemului nervos autonom pentru a crea stări emoţionale puternice în timpul ritualurilor. De exemplu, numeroase cercetări au arătat că stimularea chimică a sistemului autonom nu activează centrii emoţionali ai creierului la fel de mult cum poate să o facă comportamentul ritmic din cadrul unui ritual. Rezultă că efectul emoţional al ritualului depinde şi de alte stimulări neuronale, cel mai important fiind contextul cognitiv în care se desfăşoară ritualul. Este deci necesară prezenţa unor idei cu o încărcătură psihologică profundă, care impulsionează emoţiile. Pentru ca un ritual să fie eficient şi să cuprindă toate părţile creierului şi ale corpului, trebuie unite comportamentele cu ideile. Această sinteză dintre înţeles şi ritm face un ritual să fie puternic.

În ritualul religios, credinţa puternică în existenţa lui Dumnezeu şi capacitatea omului de a comunica cu această realitate sau forţă măreaţă, îi conferă individului care se roagă, sau creierului, o uriaşă energie.

Într-un anume fel, orice ritual transformă o idee care are înţeles profund într-o experienţă organică. Ideile care animă ritualurile religioase îşi au rădăcinile în poveşti şi mituri.

Conexiunea dintre ritual şi mit

După părerea renumitului mitolog american Joseph Campbell, dilema existenţială majoră a omului este „marea poveste mitologică cum că la început eram uniţi cu sursa noastră, dar apoi am fost separaţi de ea, iar acum trebuie să găsim calea de întoarcere”.

Fiecare religie importantă - creştinismul, hinduismul, budismul, islamismul - are la bază un asemenea mit. Iar asigurările prezente în scripturi conferă o bază puternică pentru credinţă şi un tampon eficient împotriva temerilor existenţiale. Dar toate aceste asigurări sunt, în ultimă instanţă, doar idei şi chiar şi cea mai puternică versiune a lor poate fi crezută doar în minte, cu mintea. Neurobiologia ritualului transformă aceste idei în experienţe trăite în senzorialitatea minte-corp, în evenimente cognitive care le „dovedesc” realitatea. Oferindu-ne un gust organic al prezenţei lui Dumnezeu, ritualurile ne alimentează cu dovada convingătoare că învăţăturile scripturilor sunt adevărate.

Acest proces se numeşte reificare şi stă la baza alcătuirii eului sau a personalităţii în cadrul ontogenezei.

Deci, efectele neurobiologice ale comportamentului ritualic conferă substanţă ceremonială poveştii mitului. Aceasta este funcţia primordială a ritualului religios – să transforme poveştile spirituale în experienţe spirituale; să transforme ceva în care crezi, în ceva ce simţi. „Nu a fost găsită încă nici o societate umană, spune Joseph Campbell, în care motive mitologice să nu fie «repetate» în liturghii, interpretate de clarvăzători, poeţi, teologi sau filosofi, prezentate în artă, preamărite în cânturi sau experimentate în viziuni pline de viaţă.”

Ce anume există în construcţia fiinţei umane care o împinge să interpreteze propriile mituri, să repete hotărârea unificării cu Sursa primordială care i-a fost promisă? Până de curând, antropologii erau de acord că oamenii au învăţat aceste comportamente datorită beneficiilor sociale. Dar înţelegerea modului în care o funcţie neurologică conduce la ceva mai profund decât o necesitate culturală, ne sugerează motivul pentru care oamenii sunt determinaţi să-şi interpreteze miturile: datorită operaţiilor biologice ale creierului.
 
 
Citiţi în continuare partea a doua a materialului:
 
 
yogaesoteric
martie 2008

 

Articole publicate recent

Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga