Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Biologia credinţei - Părinţii pe post de ingineri geneticieni
de dr. Bruce Lipton
specialist în biologie celulară
 
Articol extras din Nexus Magazine, Anul II, Numarul 6 (aprilie - mai 2006)
 
Cercetări recente arată că părinţii îşi influenţează în mod subconştient copiii chiar înainte de naştere şi că acest act, efectuat în mod conştient, poate duce la naşterea unor copii mai inteligenţi, mai sănătoşi şi mai fericiţi.

Creşterea conştientă a copiilor

Fără îndoială că aţi auzit argumentul seducător ce susţine că imediat ce părinţii îşi transmit genele copiilor lor, ocupă apoi locul din spate în viaţa acestora; ei trebuie apoi doar să se abţină de la a abuza de copiii lor, trebuie să-i hrănească, să-i îmbrace şi apoi să aştepte să vadă unde îi conduc genele preprogramate. Această noţiune le permite părinţilor să-şi continue viaţa pe care o duceau înainte de naşterea copiilor, ei putând să-şi lase pur şi simplu copiii la creşă, cu îngrijitorii de copii sau la grădiniţă. Este o idee seducătoare pentru părinţii ocupaţi şi/sau leneşi, precum şi pentru părinţii ca mine, care au copii cu personalităţi radical diferite. Obişnuiam să cred că fiicele mele sunt diferite deoarece au moştenit seturi diferite de gene în momentul concepţiei – un proces aleator de selecţie în care mama lor şi cu mine nu am avut nici un rol. La urma urmei, mă gândeam, au crescut în acelaşi mediu, deci motivul existenţei acelor diferenţe trebuie să fie natura (genele).

Realitatea, din câte ştiu acum, este foarte diferită. Ştiinţa de frontieră confirmă ceea ce mamele şi taţii iluminaţi au cunoscut dintotdeauna: că părinţii contează – în ciuda cărţilor bine vândute care încearcă să-i convingă că nu aşa stau lucrurile. Pentru a-l cita pe dr. Thomas Verny, un pionier în domeniul psihiatriei prenatale şi perinatale: „Rezultatele apărute în literatura examinată de-a lungul deceniilor stabilesc fără nici o îndoială că părinţii au o influenţă copleşitoare asupra atributelor mentale şi fizice ale copiilor pe care îi cresc.” (Verny şi Weintraub, 2002)

Verny spune că această influenţă începe nu după, ci înainte de naştere. Când Verny a susţinut pentru prima dată, în cartea The Secret Life of the Unborn Child, că influenţa părinţilor se întinde chiar şi în perioada de gestaţie, dovezile ştiinţifice  erau încă puţine la număr, iar experţii au fost sceptici. (Verny, 1981) Deoarece  savanţii credeau că creierul uman nu devine funcţional decât după naştere, se presupunea că fetuşii şi bebeluşii nu au amintiri şi nu simt nici o durere. La urma urmei, nota Freud – care a creat termenul de „amnezie infantilă” – majoritatea oamenilor nu-şi amintesc nimic din ce s-a întâmplat înaintea vârstei de 3-4 ani.

Oricum, specialiştii în neurologie şi în psihologia experimentală demolează acum mitul că bebeluşii nu-şi pot aminti – sau, de fapt, învăţa – şi împreună cu acesta şi noţiunea că părinţii sunt simpli spectatori la desfăşurarea vieţilor copiilor. Sistemul nervos al fetuşilor şi al nou-născuţilor are posibilităţi senzoriale şi de învăţare foarte vaste, precum şi un tip de memorie pe care neurologii o numesc „memorie implicită”.

Alt pionier al psihologiei prenatale şi perinatale, David Chamberlain, scrie în cartea The Mind of Your Newborn Baby („Mintea noului tău născut”): „Adevărul este că mult din ceea ce am crezut noi în mod tradiţional despre bebeluşi este fals. Ei nu sunt fiinţe simple, ci complexe şi fără vârstă – mici creaturi cu gânduri neaşteptat de mari.” (Chamberlain, 1988)

Aceste mici şi complexe creaturi au în pântecele matern o viaţă anterioară naşterii care le influenţează profund comportamentul şi sănătatea pe termen lung: „Calitatea vieţii în pântecele matern, casa noastră temporară de dinainte de a ne naşte, ne programează predispoziţia pentru bolile arterei coronare, infarct, diabet, obezitate şi o mulţime de alte condiţii ale vieţii ce va urma,” scrie dr. Peter W. Nathanielsz în Life in the Womb: The Origin of Health and Disease („Viaţa în pântecele matern: Originea sănătăţii şi a bolii”). (Nathanielsz, 1999) Recent, o gamă chiar mai largă de boli cronice specifice vieţii adulte, incluzând osteoporoza, psihoza şi sindromul maniaco-depresiv, au fost relaţionate de influenţele asupra dezvoltării pre şi perinatale. (Gluckman şi Hanson, 2004) Recunoaşterea rolului pe care îl joacă mediul prenatal în crearea bolii impune o reconsiderare a determinismului genetic. Nathanielsz scrie: „Există dovezi importante că programarea sănătăţii întregii vieţi de către condiţiile din pântece este cel puţin la fel de importantă ca genele noastre în determinarea modului în care ne vom purta mental şi fizic de-a lungul vieţii. Gene myopia („miopia genelor”) este termenul care descrie cel mai bine opinia curentă a majorităţii oamenilor după care sănătatea şi destinul ne sunt controlate doar de gene... În contrast cu fatalismul relativ al aceste opinii, înţelegerea mecanismelor care se află la baza programării calităţii vieţii în faza de gestaţie poate îmbunătăţi viaţa copiilor noştri şi a copiilor lor.”

„Mecanismele” de programare la care se referă Nathanielsz sunt mecanismele epigenetice (discutate anterior în cartea mea), prin care stimulii din mediu reglează activitatea genelor. După cum afirmă Nathanielsz, părinţii pot îmbunătăţi mediul prenatal. Făcând acest lucru, ei acţionează ca nişte ingineri geneticieni pentru copiii lor. Ideea că părinţii pot transmite modificări ereditare din viaţa lor în cea a copiilor lor este desigur un concept lamarckian care intră în conflict cu darwinismul. Nathanielsz este unul dintre oamenii de ştiinţă care sunt destul de curajoşi pentru a-l cita pe Lamarck: „...are loc transmiterea între generaţii a caracteristicilor prin mijloace negenetice. Lamarck avea dreptate, deşi transmiterea între generaţii a caracteristicilor dobândite are loc prin mecanisme care erau necunoscute pe vremea sa.”

Capacitatea de răspuns a indivizilor la condiţiile de mediu percepute de mamele lor înainte de naştere le permite să-şi optimizeze dezvoltarea genetică şi fiziologică pe măsură ce se adaptează la mediul înconjurător perceput.

Aceeaşi plasticitate epigenetică ce favorizează dezvoltarea umană o poate lua într-o direcţie greşită şi conduce la bătrâneţe la o gamă de boli cronice dacă un individ experimentează condiţii adverse de alimentaţie şi de mediu în timpul perioadelor de dezvoltare în etapa fetală şi în cea neonatală. (Bateson şi al., 2004) Aceleaşi influenţe epigenetice continuă şi după naşterea copilului, deoarece părinţii îi influenţează în continuare mediul. Noi cercetări subliniază importanţa pe care părinţii o au asupra dezvoltării creierului: „Pentru creierul aflat în dezvoltare, mediul social furnizează cele mai importante experienţe care influenţează modul de manifestare a genelor, ceea ce determină felul în care neuronii se interconectează creând căile neuronale ce dau naştere activităţii mintale,” scrie dr. Daniel J. Siegel în The Developing Mind. (Siegel, 1999) Cu alte cuvinte, bebeluşii au nevoie de un mediu favorabil pentru a activa genele care duc la dezvoltarea unor creiere sănătoase. După cum arată ultimele descoperiri, părinţii continuă să acţioneze ca inginieri geneticieni chiar şi după naşterea copilului. 
 
Programarea parentală: puterea minţii subconştiente

Aş dori să vă povestesc cum am ajuns eu – care mă consider ca făcând parte din categoria celor care nu sunt pregătiţi să aibă copii – să mă îndoiesc de presupunerile mele înrădăcinate referitoare la creşterea copiiilor. Nu veţi fi surprinşi să aflaţi că mi-am început reevaluarea în Caraibe, locul în care a prins rădăcini trecerea mea la Noua Biologie. Am fost inspirat de fapt de un eveniment nefericit: un accident de motocicletă. Eram în drum spre locul unde urma să conferenţiez când am dat, în mare viteză, peste o bordură. Motocicleta s-a răsturnat. M-am lovit puternic la cap, dar, din fericire, purtam cască. Am rămas inconştient o oră şi jumătate, iar studenţii şi colegii mei au crezut un timp că am murit. Atunci când mi-am revenit, simţem că mi-am rupt toate oasele. În următoarele câteva zile abia am putut merge, amintind de o versiune care gemea a lui Quasimodo. Fiecare pas era un memento dureros că „viteza ucide”.

Când ieşeam scârţâind de la ore într-o după-amiază, unul dintre studenţii mei a sugerat că m-ar putea ajuta o vizită la colegul său de cameră, un student care era şi chiropractician. După cum am explicat în capitolul şase al cărţii mele, nu numai că nu mai fusesem vreodată la un chiropractician, dat fusesem învăţat de comunitatea alopată să-i consider şarlatani pe chiropracticieni. Atunci când ai însă dureri mari, încerci lucruri la care nici nu te-ai gândi în momentele în care te simţi bine.

În „biroul” improvizat în dormitorul chiropracticianului mi s-a prezentat pentru prima dată kineziologia, cunoscută popular ca „testarea muşchilor”. Chiropracticianul mi-a spus să întind mâna şi să rezist la presiunea pe care a aplicat-o spre în jos. Nu mi-a fost greu să rezist forţei uşoare cu care apăsa. Mi-a cerut apoi să întind mâna şi să rezist iarăşi la apăsare în timp ce spuneam: „Numele meu este Bruce”. Din nou, nu    mi-a fost greu să rezist, dar acum începeam să cred că avertismentele colegilor mei universitari fuseseră corecte: „Asta e o nebunie!” Chiropracticianul mi-a spus apoi să întind mâna şi să rezist la apăsare în timp ce spuneam cu sinceritate: „Numele meu este Mary”. Spre uimirea mea, braţul mi-a căzut în ciuda rezistenţei mele puternice.

„Aşteaptă o clipă,” am spus. „Probabil că nu m-am opus destul de tare; încearcă din nou.” Aşa am şi făcut, de data asta încercând cu şi mai multă forţă să rezist. Totuşi, după ce repetam „Numele meu este Mary”, mâna îmi cădea ca o piatră. Studentul, care îmi era acum profesor, mi-a explicat că atunci când mintea conştientă are o credinţă care este în conflict cu un „adevăr” învăţat anterior şi depozitat în mintea subconştientă, conflictul intelectual se manifestă ca o slăbire a muşchilor.
Spre uimirea mea am realizat că mintea mea conştientă, pe care o utilizasem cu atâta încredere în mediile academice, nu era cea care deţinea controlul atunci când pronunţam o opinie care diferea de un adevăr aflat în mintea subconştientă. Mintea mea inconştientă se opunea eforturilor intense ale minţii conştiente de a ţine braţul întins în timp ce pretindeam că numele meu este Mary. Am rămas uimit de descoperirea că există altă „minte”, alt copilot al vieţii mele. Mai şocant era faptul că această minte ascunsă, mintea despre care ştiam atât de puţin (cu excepţia unor cunoştinţe teoretice din psihologie), era chiar mai puternică decât mintea conştientă, exact după cum pretinsese Freud.

Până la urmă, prima mea vizită la un chiropractician s-a dovedit a fi genul de experienţă care-ţi schimbă viaţa. Am aflat că chiropracticienii pot avea acces la puterea înnăscută de vindecare a organismului folosind kinesiologia pentru a lucra asupra poziţiilor greşite ale vertebrelor. Am ieşit din acel dormitor simţindu-mă ca un om nou după câteva manevre simple de ajustare a poziţiei vertebrelor executate pe masa „şarlatanului” – fără folosirea vreunui medicament. Şi, ceea ce este mai important, mi-a fost prezentat „personajul din spatele cortinei”, mintea mea subconştientă!

În timp ce părăseam campusul, mintea mea conştientă se agita examinând implicaţiile puterii superioare a minţii subconştiente, care îmi fusese ascunsă până atunci. Am cuplat aceste reflecţii cu studiile mele din domeniul fizicii cuantice, unde învăţasem că gândurile pot stimula comportamentul mai eficient decât moleculele fizice. Subconştientul meu „ştia” că numele meu nu este Mary şi s-a opus insistenţei mele de a susţine aşa ceva. Ce altceva „ştia” mintea mea subconştientă şi cum învăţase aceste lucruri?

Pentru a înţelege mai bine ce se întâmplase în biroul chiropracticianului, m-am îndreptat mai întâi către neuroanatomia comparativă – care arată că, cu cât un organism se află mai jos pe firul evoluţiei, cu atât este mai puţin dezvoltat sistemul său nervos şi cu atât mai mult se bazează pe comportamentul preprogramat (natură). Fluturii de noapte zboară spre lumină, broaştele ţestoase revin la anumite insule şi îşi depun ouăle pe plajă la momentul potrivit, iar rândunicile se întorc la Capistrano la o dată precisă, fără ca aceste organisme (din câte ştim noi) să cunoască motivul pentru care se comportă astfel. Aceste comportamente sunt înnăscute; ele sunt implantate genetic în organism şi sunt clasificate ca „instincte”.

Organismele aflate mai sus în lanţul evolutiv au sisteme nervoase integrate mai complex, conduse de creiere tot mai mari care le permit să dobândească modele comportamentale complicate prin învăţare experimentală.

Complexitatea acestui mecanism de învăţare pe baza factorilor de mediu culminează probabil la oameni, care sunt în vârful sau măcar aproape de vârful lanţului evoluţiei. Pentru a-i cita pe antropologii Emily A. Schultz and Robert H. Lavenda: „Pentru a supravieţui, fiinţele umane sunt mai dependente de învăţare decât alte specii. Noi nu avem instincte care să ne protejeze automat şi care să ne facă să găsim, de exemplu, mâncare şi adăpost.” (Schultz şi Lavenda, 1987)

Avem desigur instincte comportamentale care sunt înnăscute, cum ar fi instinctul noului născut de a suge, de a-şi trage repede mâna din foc şi de a înota automat când este pus în apă.

Instinctele sunt comportamente implantate, fundamentale pentru supravieţuirea tuturor oamenilor, independent de cultura din care fac parte sau de epoca în care s-au născut. Nou-născuţii pot înota la fel de graţios ca delfinii la câteve clipe după naştere, dar copiii dobândesc rapid o teamă de apă de la părinţii lor.

Observaţi răspunsuul părinţilor în momentul în care copilul nesupravegheat se aventurează lângă un bazin sau altă apă mare. Copilul învaţă de la părinţi că apa este periculoasă. Părinţii trebuie ulterior să lupte pentru a-l învăţa pe Johnny să înoate. Primul lor mare efort constă în depăşirea fricii de apă pe care i-au insuflat-o în primii ani de viaţă. Prin evoluţie însă, percepţiile noastre educate au devenit mai puternice, în special pentru că pot să nu ţină seama de instinctele programate genetic. Mecanismele fiziologice ale organismului (de exemplu, pulsul, tensiunea sanguină, modul de sângerare, temperatura corpului) sunt, prin natura lor, instincte programate. Oricum, yoghinii şi oamenii obişnuiţi care folosesc biofeedback-ul pot învăţa să regleze conştient aceste funcţii „înnăscute”.

Savanţii s-au concentrat asupra creierelor noastre mari considerându-le motivul capacităţii noastre de a învăţa un astfel de comportament complex. Ar trebui totuşi să ne temperăm entuziasmul pentru teoria creierului mare, luând în considerare că cetaceele (porcii de mare şi delfinii), de exemplu, au o suprafaţă cerebrală mai mare ca a noastră. Descoperirile neurologului britanic dr. John Lorber, prezentate într-un articol din 1980 în revista Science, intitulat Is Your Brain Really Necessary? („Este creierul vostru cu adevărat necesar?”) pun de asemenea sub semnul întrebării noţiunea că mărimea creierului este cel mai important factor pentru inteligenţa umană. (Lewin, 1980) Lorber a studiat multe cazuri de hidrocefalee („apă la creier”) şi a concluzionat că şi în cazul în care lipseşte cea mai mare parte a cortexului cerebral (stratul exterior al cerierului), pocienţii pot duce o viaţă normală. Scriitorul Roger Lewin îl citează pe Lorber în articolul său: „Există un student la Universitatea Sheffield care are un coeficient de inteligenţă de 126 şi care şi-a luat examenul la matematică cu nota maximă, fiind complet normal din punct de vedere social. Băiatul, virtual, nu are totuşi creier... Când i-am făcut o scanare a creierului, am văzut că în locul unui ţesut normal cu o grosime de 4,5 cm între ventriculi şi suprafaţa corticală exista doar un strat subţire de membrană cu o grosime de cca. 1 mm. Craniul său este, în principal, plin cu fluid cerebrospinal.”

Descoperirile provocatoare ale lui Lorber sugerează că trebuie să reconsiderăm vechile credinţe despre modul de funcţionare a creierului şi despre baza fizică a inteligenţei umane. Cred că inteligenţa umană poate fi înţeleasă complet doar dacă includem în studiu şi spiritul („energia”), sau ceea ce psihologii specializaţi şi  fizica cuantică numesc mintea „superconştientă”. Aş dori acum doar să discut despre mintea conştientă şi mintea subconştientă – concepte cu care psihologii şi psihiatrii se confruntă de mult – pentru a asigura fundaţia biologică pentru creşterea conştientă a copiilor, precum şi metode psihologice de vindecare bazate pe energie.
 
Programarea umană. Când mecanisme bune se defectează

Să revenim la provocarea evolutivă adresată fiinţelor umane, care trebuie să înveţe aşa de repede să supravieţuiască şi să devină o parte a comunităţii lor sociale. Evoluţia ne-a înzestrat creierele cu capacitatea de a descărca rapid în memorie un număr inimaginabil de comportamente şi credinţe.

Cercetări aflate în desfăşurare sugerează că o o cheie pentru a înţelege cum funcţionează această descărcare rapidă de informaţii constă în activitatea electrică variabilă a creierului, vizibilă în electroencefalograme (EEG). Definiţia literală a EEG-urilor este „imagini electrice a creierului”. Aceste imagini din ce în ce mai sofisticate revelează o gamă gradată de activitate cerebrală la fiinţele umane. Adulţii şi copiii prezintă variaţii EEG ce merg de la unde delta de joasă frecvenţă până la unde beta de înaltă frecvenţă. Cercetătorii au observat totuşi că activitatea EEG a copiilor prezintă, la fiecare fază de dezvoltare, predominanţa unui anumit tip de unde cerebrale.

Dr. Rima Laibow, în Quantitative EEG and Neurofeedback („EEG cantitativă şi neurofeedback-ul”), descrie progresul acestor faze de modificare a activităţii cerebrale. (Laibow, 1999, 2002) Între naştere şi vârsta de doi ani, creierul uman operează predominant la cea mai scăzută frecvenţă EEG, 0,5-4 Hz, cunoscută sub numele de unde delta. Deşi acesta este tipul predominant, bebeluşii pot prezenta periodic scurte explozii de activitate EEG cu frecvenţă mai mare. Un copil începe să aibă o activitate EEG caracterizată de unde cu frecvenţă mai mare, unde theta (4-8 Hz) la vârste cuprinse între doi şi şase ani. Hipnoterapeuţii fac să scadă activitatea creierului pacienţilor la delta şi theta deoarece aceste unde cerebrale cu frecvenţă joasă corespund unei stări mai sugestibile, mai programabile.

Aceasta ne dă un indiciu important asupra motivului pentru care copiii, ale căror creiere operează în principal la aceleaşi frecvenţe de la naştere până la vârsta de şase ani, pot prelua volumul incredibil de informaţii de care au nevoie pentru a prospera în mediul în care trăiesc. Capacitatea de a procesa această cantitate vastă de informaţii este o adaptare neurologică importantă pentru a facilita acest proces intens de culturalizare. Mediul uman şi moravurile sociale se schimbă atât de rapid încât nu ar fi avantajos să se transmită comportamente culturale prin intermediul instinctelor programate genetic. Copiii mici observă cu mare atenţie mediul înconjurător şi preiau înţelepciunea lumească oferită de părinţi direct în memoria lor subconştientă. Ca rezultat, comportamentul şi credinţele părinţilor devin proprii copiilor acestora.

Cercetători de la Institutul de Cercetare a Primatelor din cadrul Universităţii din Kyoto au descoperit că puii de cimpanzei învaţă şi ei la fel, observându-şi pur şi simplu mamele. Într-o serie de experimente, o mamă a fost învăţată să identifice ideogramele japoneze pentru un număr de culori. Atunci când litera japoneză pentru o culoare specifică apărea pe monitorul unui computer, cimpanzeul a învăţat să aleagă materialul colorat corespunzător. După ce selecta culoarea corectă, cimpanzeul primea o monedă pe care o putea folosi la un automat ce vindea fructe. În timpul procesului de învăţare, cimpanzeul femelă îşi ţinea lângă ea puiul. Spre surpriza cercetătorilor, într-o zi, în timp ce mama îşi lua fructul de la automat, puiul de cimpanzeu a activat computerul. Când a apărut litera pe ecran, el a selectat culoarea corectă, a primit o monedă şi apoi a urmat-o pe mama sa la automat. Cercetătorii uimiţi au conchis că puii pot căpăta deprinderi complexe doar prin observare şi că nu trebuie să fie dirijaţi de părinţii lor. (Science, 2001)

Şi la oameni comportamentele, credinţele şi atitudinile fundamentale pe care le observăm la părinţi devin căi sinaptice în minţiile noastre subconştiente. După ce sunt programate în mintea subconştientă, ele ne controlează biologia pentru tot restul vieţii – în afara cazului în care găsim o cale de a le reprograma. Oricine se îndoieşte de sofosticarea acestui mod de dobândire de deprinderi ar trebui să se gândească la momentul în care, pentru prima dată, copilul său a lăsat să-i scape o înjurătură culeasă chiar de la părinţi. Sunt sigur că aţi observat gradul de sofisticare, pronunţarea corectă, stilul nuanţat şi contextul care poartă semnătura părinţilor.

Fiind dată precizia acestui sistem de înregistrare a comportamentului, vă puteţi imagina care sunt consecinţele faptului de a-ţi auzi părinţii spunând că eşti „un copil stupid”, că „nu meriţi aceste lucruri”, „nu eşti bun de nimic”, „nu ar fi trebuit să te naşti vreodată” sau că „eşti o fiinţă slabă, bolnăvicioasă”. Când părinţi nechibzuiţi sau nepăsători transmit aceste mesaje copiilor, ei uită fără îndoială că astfel de comentarii sunt preluate de mintea subconştientă ca „fapte” absolute, la fel de sigur cum e copierea de informaţii în computerul dumneavoastră. La începutul dezvoltării, conştiinţa copilului nu a evoluat suficient pentru a stabili în mod critic că acele enunţuri sunt doar observaţii tăioase şi nu neaparat caracterizări realiste ale „sinelui”. După ce au fost programate în mintea subconştientă, aceste abuzuri verbale sunt definite ca „adevăruri” ce formează în mod inconştient comportamentul şi potenţialul copilului.

Pe măsură ce creştem, devenim mai puţin susceptibili la programarea din exterior, odată cu apariţia mărită a undelor alfa de frecvenţă mai mare (8-12 Hz). Activitatea alfa este pusă în relaţie cu stările de conştiinţă calmă. În timp ce majoritatea organelor noastre senzoriale, cum ar fi ochii, urechile şi nasul, observă lumea exterioară, conştiinţa poate fi comparată cu un organ de simţ care se comportă ca o oglindă, reflectând activităţile interioare ale comunităţii celulare corporale; ea este o conştienţă a „sinelui”.

În jurul vârstei de 12 ani, spectrul EEG al copilului începe să prezinte perioade mari de activitate la frecvenţe şi mai mari – unde beta (12-35 Hz). Stările beta sunt caracterizate drept „conştiinţă activă sau focalizată” – tipul de activitate cerebrală folosit pentru a citi acest material.

Recent a fost definită o a cincea stare a activităţii EEG. Această gamă de frecvenţe, la care se face referire prin numele de unde gamma (de peste 35 Hz), apare în timpul stărilor de „performanţă maximă”, de exemplu, când un pilot este în procesul de aterizare sau un jucător profesionist de tenis de masă este implicat într-un schimb rapid de mingi.

Atunci când copiii ajung la adolescenţă, minţile lor subconştiente sunt pline de informaţii, de la cunoaşterea felului de a merge la „cunoaşterea” că nu sunt buni de nimic sau la cunoaşterea, insuflată de părinţi iubitori, că sunt capabili să realizeze orice îşi propun. Suma instinctelor noastre programate genetic şi a credinţelor pe care le-am învăţat de la părinţi formează mintea subconştientă, care se poate opune atât capacităţii de a ne ţine braţul ridicat în cabinetul unui chiropractician, cât şi celor mai sincere hotărâri luate de Anul Nou de a ne opri auto-sabotarea cu droguri sau alimente.

Revin la celule, care ne pot învăţa multe despre noi înşine. Am afirmat de multe ori în cartea mea că o celulă este inteligentă. Dar atunci când celulele crează comunităţi celulare, ele urmează „vocea colectivă” a organismului, chiar dacă acea voce impune un comportament auto-distructiv. Fiziologia şi modelele noastre comportamentale se conformează „adevărurilor” vocii centrale, indiferent că este vorba despre credinţe constructive sau distructive.

Am descris puterea minţii subconştiente, dar vreau să accentuez că nu e nevoie să considerăm subconştientul drept un izvor freudian înfricoşător, extrem de puternic, de „cunoaştere” distructivă. În realitate, subconştientul este o bază de date lipsită de emoţii, constituită din programe a căror funcţie este legată strict de citirea semnalelor provenite din mediul înconjurător şi de angajarea în programe comportamentale înnăscute – fără întrebări, fără raţionamente. Mintea subconştientă este un „hard disk” programabil în care sunt descărcate experienţele noastre de viaţă. Programele înnăscute sunt în mod fundamental comportamente de tipul stimul-răspuns.

Stimulii care activează comportamentul pot fi semnale detectate de sistemul nervos din lumea exterioară şi/sau semnale care apar din corp, cum ar fi emoţiile, plăcerea şi durerea. Atunci când este perceput un stimul, el va determina automat răspunsul comportamental care a fost învăţat când a fost experimentat pentru prima dată semnalul respectiv. De fapt, oamenii care realizează natura automată a acestui răspuns admit frecvent că „s-a apăsat pe butoanele lor”.

Înainte de evoluţia minţii conştiente, funcţiile creierului animal constau doar în cele pe care le corelăm cu mintea subconştientă. Aceste minţi mai primitive erau simple dispozitive stimul-răspuns care reacţionau automat la stimulii din mediu activând instincte programate genetic sau comportamente simple, învăţate.

Animalele nu evocă în mod „conştient” astfel de comportamente, care de fapt pot să le fie chiar necunoscute. Comportamentele lor sunt reflexe programate, la fel cum este clipitul din ochi dacă apare o adiere de vânt sau mişcarea piciorului după lovirea articulaţiei genunchiului. 
 
Mintea conştientă – creatorul din interior

Evoluţia mamiferelor superioare, incluzând cimpanzeii, cetaceele şi oamenii, a adus un nou nivel de conştienţă numită „conştiinţă de sine” sau, simplu, minte conştientă. Noua minte conştientă reprezintă un important avantaj evolutiv. Mintea anterioară, cea subconştientă, este „pilotul automat”; mintea conştientă este controlul manual.

De exemplu, dacă o minge se va apropia în viteză de ochiul dumneavoastră, mintea conştientă, mai lentă, probabil că nu va avea timp să conştientizeze proiectilul ameninţător; totuşi, mintea subconştientă, care procesează aproximativ 20.000.000 de stimuli pe secundă, faţă de cei 40 de stimuli pe secundă interpretaţi de mintea conştientă, va face ca ochiul să clipească. (Nørretranders, 1998)

Mintea subconştientă, unul dintre cei mai puternici procesori de informaţie cunoscuţi, observă în mod specific atât lumea înconjurătoare, cât şi conştienţa internă a corpului, citeşte indiciile din mediu şi activează imediat comportamente dobândite (învăţate) anterior – toate acestea fără ajutorul, supravegherea sau măcar conştienţa minţii conştiente.

Cele două minţi constituie un duet dinamic. Mintea conştientă îşi poate folosi resursele pentru a se concentra asupra unui subiect specific, de exemplu, asupra petrecerii la care veţi merge vineri seara. Simultan, mintea dumneavoastră subconştientă poate împinge în siguranţă maşina de tuns iarba, reuşind să nu vă taie piciorul sau să treacă peste pisică, chiar dacă nu sunteţi atent în mod conştient la tunderea ierbii.

Cele două minţi cooperează şi la dobândirea de comportamente foarte complexe ce pot fi ulterior conduse inconştient. Vă amintiţi prima zi la volanul unei maşini, pregătindu-vă să învăţaţi să şofaţi? Numărul de lucruri de care trebuia să se ocupe mintea conştientă era ameţitor.

În timp ce vă ţineaţi privirea asupra şoselei, trebuia să priviţi în oglinzile laterale şi de spate, să fiţi atent la vitezometru şi la alte indicatoare, să folosiţi două picioare pentru cele trei pedale ale unui vehicul standard şi să încercaţi să vă păstraţi calmul în timp ce treceaţi pe lângă diverşi observatori. A durat destul de mult timp până când toate aceste comportamente au fost „programate” în minte. Astăzi vă urcaţi în maşină, porniţi motorul şi vă gândiţi la lista de cumpărături în timp ce mintea subconştientă activează supusă toate abilităţile complexe de care aveţi nevoie pentru a conduce – fără a trebui ca, măcar o singură dată, să trebuiască să vă gândiţi la mecanismul şofatului.

Ştiu că nu sunt singurul care a experimentat asta. Conduceţi şi aveţi o discuţie plăcută cu pasagerul de lângă dumneavoastră. De fapt, conştiinţa dumneavoastră ajunge atât de captivată de conversaţie încât pe drum vă aduceţi aminte că nu aţi fost atent la condus de cinci minute. După o tresărire, realizaţi că sunteţi încă pe banda pe care trebuie şi că vă deplasaţi corect în trafic. O verificare rapidă a oglinzii de spate vă arată că nu aţi lăsat în urmă stâlpi dărâmaţi şi cutii poştale strivite. Dacă nu dumneavoastră aţi condus conştient maşina, cine a făcut-o? Mintea subconştientă! Şi cât de bine a făcut-o? Cu toate că nu a fost observată, mintea subconştientă a procedat aparent la fel de bine pe cât a fost învăţată în timpul experienţelor pe care le-aţi avut ca şofer.

Pe lângă facilitarea programelor subconştiente uzuale, mintea conştientă are şi puterea de a fi creatoare în mod spontan în răspunsurile sale la stimulii din mediu. Prin capacitatea de a se reflecta pe sine însăşi, mintea conştientă poate observa comportamentele în timp ce acestea sunt în desfăşurare. În timp ce un comportament preprogramat se derulează, mintea conştientă observatoare poate interveni, opri comportamentul şi crea un răspuns nou. Mintea conştientă ne oferă astfel o voinţă liberă – ceea ce înseamnă că nu suntem doar victimele programării noastre. Pentru a realiza aceasta, trebuie oricum să fim complet conştienţi măcar de faptul că s-a declanşat programarea – o sarcină dificilă, după cum poate confirma oricine şi-a testat puterea voinţei. Programarea subconştientă îşi reia poziţia de frunte în clipa în care mintea conştientă nu mai este atentă.

Mintea conştientă poate de asemenea gândi în trecut şi în viitor, în timp ce mintea subconştientă operează întotdeauna în momentul prezent. Când mintea conştientă este ocupată cu diverse fantezii, planuri de viitor sau cu examinarea unor exeprienţe de viaţă din trecut, mintea subconştientă este întotdeauna la datorie, dirijând eficient comportamentele necesare fără a avea nevoie de o supraveghere conştientă. Cele două minţi reprezintă într-adevăr un mecanism fenomenal, dar iată cum acesta o poate lua razna. Mintea conştientă este „sinele”, vocea propriilor noastre gânduri. Ea poate avea viziuni şi planuri măreţe ale unui viitor plin de iubire, sănătate, fericire şi prosperitate. În timp ce ne focalizăm conştiinţa asupra gândurilor fericite, cine dirijează spectacolul? Subconştientul. Cum ne va administra subconştientul problemele? Exact în modul în care a fost programat. Când nu suntem atenţi, comportamentele minţii subconştiente pot să nu fie propria noastră creaţie, deoarece cea mai mare parte a comportamentelor noastre fundamentale au fost preluate prin observarea altor oameni, fără a le pune sub semnul întrebării. Deoarece comportamentele generate subconştient nu sunt în general observate de mintea conştientă, mulţi oameni sunt uimiţi să audă că sunt „exact” ca mama sau tatăl lor – oamenii care le-au programat mintea subconştientă. 

Comportamentele învăţate şi credinţele dobândite de la alţi oameni, cum ar fi părinţii, persoanele apropiate şi profesorii, s-ar putea să nu corespundă scopurilor minţii conştiente. Cele mai mari impedimente în calea realizării succeselor la care visăm sunt limitările programate în subconştient. Aceste limitări nu numai că ne influenţează comportamentul, dar pot juca şi un rol major în determinarea fiziologiei şi sănătăţii noastre. După cum am văzut mai înainte [în carte], mintea joacă un rol important în controlarea sistemelor biologice care ne ţin în viaţă.

Natura nu a intenţionat ca prezenţa minţilor duale să fie pentru noi călcâiul lui Ahile. Această dualitate oferă de fapt un avantaj minunat vieţilor noastre. Gândiţi-vă: dacă am avea părinţi şi profesori conştienţi care să servească drept minunate modele vii, angajându-se întotdeauna în relaţii frumoase cu ceilalţi membri ai comunităţii şi de pe urma cărora toată lumea să aibă de câştigat? Dacă mintea noastră subconştientă ar fi fost programată cu astfel de comportamente sănătoase, am putea avea succes în viaţă fără a fi măcar conştienţi de asta!

Mintea subconştientă vorbeşte şi nimeni nu răspunde

Mintea subconştientă nu deţine o conştienţă de sine similară celei posedate de mintea conştientă. Mecanismul ei este mai asemănător celui al unui tonomat încărcat cu programe comportamentale pregătite de pornire imediat ce apare semnalul corespunzător din mediu şi apasă pe butonul de selecţie. Dacă ne displace un anumit cântec din tonomat, cât ne va ajuta o discuţie în contradictoriu cu maşina pentru a-i reprograma lista de melodii? Când eram student am văzut de multe ori câte un coleg beat care înjura şi lovea tonomatul care nu îi răspundea la solicitări. La fel, trebuie să realizăm că ţipatul sau linguşeala din partea minţii conştiente nu poate schimba „discurile” comportamentale programate din mintea subconştientă. Odată ce realizăm lipsa de eficienţă a acestei tactici, putem înceta să ne angajăm într-o bătălie intensă cu mintea subconştientă şi să abordăm o modalitate clinică de reprogramare a ei. A te angaja cu subconştientul într-o luptă este la fel de inutil ca lovitul cu piciorul în tonomat.

Acesta este un mesaj greu de admis deoarece unul dintre programele pe care majoritatea dintre noi le-am preluat când eram copii e că „puterea voinţei este admirabilă”. Aşa că încercăm iar şi iar să nu ţinem seama de programul subconştient. Astfel de eforturi au parte de obicei de diferite grade de rezistenţă, pentru că celulele sunt obligate să urmeze programul subconştient. Tensiunea dintre puterea de voinţă conştientă şi programele subconştiente poate duce la dezordini neurologice grave.

O imagine care reprezintă pentru mine un motiv puternic pentru care nu ar trebui să provocăm subconştientul provine din filmul Shine. În filmul bazat pe o poveste adevărată pianistul australian David Helfgott îşi sfidează tatăl plecând la Londra să studieze muzica. Tatăl lui David, un supravieţuitor al Holocaustului, programase mintea subconştientă a fiului său cu credinţa că lumea este un loc nesigur, că viaţa i-ar putea fi ameninţată dacă se va expune prea mult exteriorului. Tatăl insista că fiul său este în siguranţă numai dacă se află în apropierea familiei. În ciuda programării neobosite a tatălui său, David ştia că era un pianist de primă clasă care avea nevoie să se rupă de părinţi pentru a-şi realiza visul. În Londra, Helfgott a participat la o competiţie în cadrul căreia a interpretat „Al treilea concert pentru pian” al lui Rahmaninov, piesă notorie pentru dificultatea sa. Filmul arată conflictul dintre mintea sa conştientă, dornică de succes şi mintea subconştientă, preocupată de faptul că a fi vizibil, a fi recunoscut pe plan internaţional reprezintă o ameninţare la adresa vieţii sale. În timp ce interpretează cu broboane de sudoare căzându-i de pe frunte, mintea conştientă a lui Helfgott luptă pentru a păstra controlul, iar  mintea subconştientă, înfricoşată de posibilitatea de a câştiga competiţia, încearcă să preia controlul corpului. Helfgott se forţează conştient să se controleze tot timpul concertului, până la ultima notă. El leşină apoi, zdrobit de consumul de energie necesară luptei împotriva programării sale subconştiente. Pentru acea „victorie” asupra subconştientului el plăteşte un preţ mare: când îşi revine, este nebun. Mulţi dintre noi ne angajăm în bătălii mai puţin dramatice cu mintea subconştientă când încercăm să anulăm programarea primită când eram copii. Uitaţi-vă la abilitatea noastră de a căuta slujbe la care eşuăm sau de a rămâne într-un loc de muncă pe care îl urâm, deoarece nu „merităm” o viaţă mai bună.

Metodele convenţionale pentru a suprima comportamente distructive includ medicamentele şi terapia prin discuţii. Abordări mai noi promit să ne schimbe programarea, admiţând că nu are rost să „discuţi în contradictoriu” cu tonomatul nostru subconştient. Aceste metode se bazează pe descoperirile fizicii cuantice care stabilesc legături între energie şi gândire. La modalităţile ce reprogramează comportamente învăţate anterior se poate de fapt face referire, în mod colectiv, prin termenul „psihologia energiei” – un domeniu aflat în formare bazat pe Noua Biologie. Cât de mult mai uşor ar fi să fim bine îngrijiţi de la începutul vieţii, astfel încât să ne putem realiza potenţialul genetic şi creator. Ar fi însă mult mai bine să devenim un părinte conştient, astfel încât copiii şi nepoţii noştri să devină şi ei părinţi conştienţi, făcând să nu mai fie necesară reprogramarea, rezultatul fiind o planetă fericită şi plină de pace! 
 
O sclipire în ochii părinţilor: concepţia conştientă şi purtarea conştientă a sarcinii

Expresia „când erai doar o licărire în ochii părinţilor” evocă fericirea părinţilor iubitori care doresc cu adevărat să conceapă un copil. Se dovedeşte a fi şi o expresie care însumează ultimele rezultate ale cercetării geneticii care sugerează că părinţii ar trebui să cultive această atitudine în lunile de dinainte de a concepe un copil. Acea conştienţă şi intenţie care promovează dezvoltarea poate produce un copil mai isteţ, mai fericit şi mai sănătos.

Cercetarea arată că părinţii acţionează ca ingineri geneticieni pentru copiii lor în lunile de dinaintea concepţiei. În etapele finale de maturizare a ovulului şi a spermei, un proces numit „imprimare genomică” ajustează activitatea grupelor specifice de gene care vor forma caracterul copilului ce urmează a fi conceput. (Surani, 2001; Reik şi Walter, 2001) Cercetarea sugerează că ceea ce se întâmplă în vieţile părinţilor în timpul procesului de imprimare genomică are o influenţă profundă asupra minţii şi organismului copilului lor – un gând înfricoşător, dat fiind modul în care majoritatea oamenilor fac copii. Verny scrie în Pre-Parenting: Nurturing Your Child from Conception: „Există o diferenţă dacă suntem concepuţi cu dragoste, cu ură sau în grabă şi dacă o mamă doreşte să rămână însărcinată... părinţii procedează bine când trăiesc într-un mediu calm şi stabil, fără dependenţe şi ajutaţi de familie şi prieteni.” (Verny, 2002) E interesant că aborigenii au recunoscut de mii de ani influenţa mediului în care va avea loc concepţia şi că înainte de concepţie cuplul îşi purifică ceremonial minţile şi corpurile.

O cercetare consistentă demonstrează cât de importantă este atitudinea părinţilor pentru dezvoltarea fetusului, odată ce este conceput copilul. Verny scrie din nou: „Dovezile ştiinţifice care au apărut în ultimul deceniu ne cer să reevaluăm capacităţile mintale şi emoţionale ale copiilor nenăscuţi. După cum arată studiile, aceştia [copiii nenăscuţi], fie că sunt treji sau adormiţi, se acordează la fiecare acţiune, gând şi sentiment al mamei lor. Din momentul concepţiei, experienţele avute în pântece formează creierul şi pun bazele personalităţii, temperamentului emoţional şi gândirii superioare.”

Este momentul să accentuăm acum că Noua Biologie nu este o revenire la vechile timpuri când mamele erau blamate pentru toate bolile neînţelese de medicină, de la schizofrenie la autism. Mamele şi taţii participă împreună la problemele legate de concepţie şi sarcină, chiar dacă mama este cea care poartă copilul. Ceea ce face tatăl o afectează profund pe mamă, care, la rândul ei, îl afectează pe copilul aflat în dezvoltare. De exemplu, dacă tatăl o părăseşte pe viitoarea mamă, care începe să-şi pună întrebări asupra abilităţii ei de a supravieţui, acest abandon va modifica profund interacţiunea dintre mamă şi copilul nenăscut. Similar, factori sociali, cum ar fi lipsa unui loc de muncă, a unei case, a îngrijirii medicale sau războaie nesfârşite care impun plecarea tatălui, pot afecta părinţii şi prin urmare şi copilul. Esenţa creşterii conştiente a copiilor este că atât mamele cât şi taţii au responsabilităţi importante pentru îngrijirea unor copii sănătoşi, inteligenţi, productivi şi fericiţi. Desigur că nu putem da vina nici pe noi, nici pe părinţii noştri pentru eşecurile noastre sau ale copiilor noştri. Ştiinţa ne-a îndreptat atenţia asupra noţiunii de determinism genetic, lăsându-ne în ignoranţă în privinţa influenţei pe care o au credinţele asupra vieţilor noastre şi, ceea ce este mai important, a modului în care comportamentele şi atitudinile noastre le programează vieţile copiilor pe care-i creştem.

Majoritatea obstetricienilor sunt încă neinformaţi despre importanţa atitudinii parentale pentru dezvoltarea bebeluşului. În conformitate cu noţiunea de determinism genetic de care sunt îmbibaţi de când erau studenţi la medicină, dezvoltarea fetusului este controlată într-un mod mecanic de gene, cu o mică contribuţie suplimentară din partea mamei. În consecinţă, obstetricienii şi ginecologii sunt preocupaţi doar de câteva subiecte prenatale care o privesc pe mamă: Mănâncă mama bine? Ia vitamine? Face regulat exerciţii? Aceste întrebări se focalizează pe ceea ce cred ei că este rolul principal al mamei: depozit de substanţe nutritive ce vor fi folosite de fetusul programat genetic. Copilul aflat în dezvoltare primeşte însă din sângele mamei cu mult mai mult decât substanţe nutritive. Odată cu acestea, fetusul absoarbe un exces de glucoză, dacă mama este diabetică sau un exces de cortizon şi de alţi hormoni de luptă sau de fugă, dacă mama este stresată continuu. Cercetările oferă acum explicaţii despre cum funcţionează lucrurile. Dacă o mamă este stresată, ea îşi activează axul HPA (Hypothalmic-Pituitary-Adrenal – „hipotalamic-pituitar-suprarenal”), care dă răspunsuri de luptă sau de fugă în condiţii de pericol.

Hormonii de stres pregătesc corpul pregătesc pentru angajarea într-un răspuns de protecţie. Odată ce aceste semnale maternale intră în sângele fetusului, ele afectează aceleaşi ţesuturi şi organe ţintă ale fetusului ca şi la mamă. În medii stresante, sângele fetusului curge preferenţial spre muşchi şi creierul mic, furnizând substanţele nutritive necesare braţelor, picioarelor şi regiunii creierului responsabilă de comportamentul reflex de salvare a vieţii. Susţinând funcţionarea sistemelor care sunt însărcinate cu protecţia, fluxul sanguin este făcut să ocolească organele interne, iar hormonii de stres suprimă funcţionarea părţii anterioare a creierului. Dezvoltarea ţesuturilor şi a organelor fetusului este proporţională atât cu cantitatea de sânge pe care o primesc acestea cât şi cu funcţia pe care o asigură.

Când trec prin placentă, hormonii unei mame ce suferă de stres cronic vor afecta profund modul de distribuire a sângelui în fetus şi vor schimba caracteristicile fiziologiei copilului. (Lesage ş.a., 2004; Christensen, 2000; Arnsten, 1998; Leutwyler, 1998; Sapolsky, 1997; Sandman ş.a., 1994)

La Universitatea din Melbourne, cercetările lui E. Marilyn Wintour pe oi gestante, care sunt, fiziologic, asemănătoare oamenilor, au descoperit că expunerea prenatală la cortizon conduce la hipertensiune. (Dodic ş.a., 2002) Nivelul de cortizon din fetus joacă un rol foarte important, acela de de reglare a dezvoltării elementelor de filtrare ale rinichilor, nefronii. Celulele nefronului sunt legate direct de reglarea echilibrului salin al organismului şi sunt astfel importante pentru controlul tensiunii sanguine. Cortizonul în exces absorbit de la o mamă stresată modifică formarea nefronilor fetusului. Un efect suplimentar al excesului de cortizon este că face ca sistemul mamei şi cel al fetusului să treacă de la starea de creştere la o postură de protecţie. Ca rezultat, efectul de inhibare a creşterii al excesului de cortizon din uter face ca bebeluşul să se nască mai mic.

Condiţiile suboptimale din uter care conduc la bebeluşi cu greutate scăzută au fost relaţionate cu un număr de boli ale adulţilor pe care Nathanielsz le rezumă în cartea Life In The Womb, incluzând diabetul, bolile de inimă şi obezitatea. (Nathanielsz, 1999) De exemplu, dr. David Barker (ibid.) de la Universitatea din Southampton a descoperit că un bărbat care la naştere a cântărit mai puţin de 2,5 kg are şanse de a muri de o boală de inimă mai mari cu 50% faţă de altul care a avut greutatea la naştere mai ridicată.

Cercetători de la Harvard au descoperit că femeile care la naştere au cântărit mai puţin de 2,5 kg prezintă un risc de boli cardiovasculare cu 23% mai ridicat decât femeile care s-au născut cu greutatea mai mare. David Leon (ibid.) de la London School of Hygiene and Tropical Medicine arată că diabetul este de trei ori mai întâlnit la bărbaţii de 60 de ani care au fost mici şi slabi la naştere.

Noua orientare asupra influenţelor mediului prenatal se extinde până la studiul coeficientului de inteligenţă, pe care rasiştii şi determiniştii genetici îl corelau odată doar cu genele. În 1997, Bernie Devlin, profesor de psihiatrie la University of Pittsburgh School of Medicine, a analizat cu atenţie 212 studii anterioare care comparau coeficientul de inteligenţă al gemenilor, fraţilor vitregi, părinţilor şi copiilor lor. El a concluzionat că dintre factorii care determină coeficientul de inteligenţă, genele sunt importante în proporţie de doar 48%. Atunci când efectele sinergice ale combinării genelor mamei şi tatălui sunt factorizate, componenta reală moştenită a inteligenţei scade până la 34%.(Devlin ş.a., 1997; McGue, 1997) Devlin, pe de altă parte, a descoperit că un efect semnificativ asupra coeficientului de inteligenţă îl au condiţiile din timpul dezvoltării prenatale. El arată că până la 51% din inteligenţa potenţială a copilului este controlată de factorii de mediu. Studii anterioare determinaseră deja că băutul sau fumatul în timpul sarcinii pot duce la un coeficient de inteligenţă scăzut la copii (la fel ca şi expunerea la plumb în uterul matern). Viitori părinţi trebuie să fie conştienţi de faptul că o abordare greşită a sarcinii poate duce la reducerea inteligenţei copilului. Aceste schimbări ale coeficientului de inteligenţă nu sunt accidente: ele sunt direct legate de modificările care apar în fluxul sanguin al unui creier stresat.

În conferinţele pe care le ţin despre creşterea conştientă a copiilor, citez din cercetările întreprinse, dar prezint şi un film documentar produs de o organizaţie italiană preocupată de acest subiect, Associazione Nazionale Educazione Prenatale, care ilustrează grafic relaţia interdependentă dintre părinţi şi copiii lor nenăscuţi încă. În acest film, o mamă se angajează într-o ceartă aprinsă cu soţul său, în timp ce femeii i se face o sonogramă. Se poate vedea clar cum se smuceşte fetusul în momentul în care începe cearta. Fetusul alarmat îşi arcuieşte corpul şi sare în sus ca de pe o trambulină atunci când discuţia este punctată de spargerea unui pahar. Puterea tehnologiei moderne, sub forma sonogramei, ajută la înlăturarea mitului că un copil nenăscut nu este un organism suficient de sofisticat pentru a reacţiona la altceva în afară de alimentaţie. 
 
Scopul programului proiectat de natură
 
Poate că vă întrebaţi de ce evoluţia a produs un sistem de dezvoltare a fetusului care pare atât de expus la pericole şi de dependent de mediul reprezentat de părinţi. Este vorba de fapt despre un sistem ingenios care ajută la supravieţuirea urmaşilor dumneavoastră.

Copilul va creşte cel mai probabil în acelaşi mediu ca şi părinţii săi. Informaţia dobândită de la părinţi, bazată pe percepţia pe care o au aceştia despre mediu, trece prin placentă şi influenţează fiziologia fetusului, pregătindu-l să se confrunte mai eficient cu exigenţele vieţii de după naştere. Natura pregăteşte copilul pentru a supravieţui în acel mediu. Înarmaţi cu ultimele rezultate ale ştiinţei, părinţii au acum posibilitatea de a alege. Ei pot să-şi reprogrameze credinţele limitatoare despre viaţă înainte de a aduce pe lume un copil.

Importanţa programării parentale subminează noţiunea că trăsăturile noastre, atât cele pozitive cât şi cele negative, sunt determinate în întregime de gene. După cum am văzut, genele sunt formate, ghidate şi ajustate de experienţele datorate mediului. Am fost învăţaţi cu toţii că abilităţile artistice, atletice şi intelectuale sunt trăsături transmise genetic. Însă oricât de „bune” ar fi genele cuiva, dacă experienţele din perioada de creştere sunt impregnate de nervozitate, neglijare sau percepţii incorecte, potenţialul genelor va fi sabotat. De exemplu, actriţa Liza Minelli posedă genele de la superstarul Judy Garland şi producătorul de film Vincente Minnelli. Culmile pe care s-a ridicat în carieră Liza Minelli şi eşecurile din viaţa personală sunt scenarii scrise de părinţi şi transmise minţii sale subconştiente. Dacă ea ar fi avut aceleaşi gene dar ar fi fost crescută de o familie de fermieri din Pennsylvania, mediul respectiv ar fi declanşat o selecţie diferită a genelor. Genele care au făcut-o capabilă să urmeze o carieră de succes în lumea spectacolului ar fi fost probabil mascate sau inhibate de cerinţele culturale ale comunităţii agricole.

Un exemplu minunat de eficienţă a programării conştiente efectuate de părinţi este jucătorul de golf Tiger Woods. Deşi tatăl său nu a fost un bun jucător de golf, el l-a plasat pe Tiger într-un mediu bogat în ocazii de a-şi dezvolta şi amplifica modul de a gândi, abilităţile, capacitatea de concentrare şi atitudinile unui mare jucător de golf. Succesul lui Tiger este legat, fără îndoială, şi de filozofia budistă, care a reprezentat una dintre contribuţiile mamei sale.

Genele sunt într-adevăr importante, dar importanţa lor este realizată doar datorită influenţei unei creşteri conştiente efectuate de părinţi şi a bogăţiei de ocazii favorabile furnizate de mediu. 
 
Mame şi taţi conştienţi

Obişnuiam să-mi închei conferinţele cu avertismentul că suntem personal responsabili pentru tot ce ni se întâmplă în viaţă. O astfel de încheiere nu m-a făcut popular în rândul audienţei. O astfel de responsabilitate însemna prea mult pentru majoritatea oamenilor. După o conferinţă, o femeie mai în vârstă din public a fost aşa de deranjată de încheierea mea încât a venit cu soţul ei în spatele scenei şi, cu lacrimi în ochi, mi-a contestat concluzia. Ea nu şi-a dorit nici o parte din tragediile pe care le trăise Acea femeie m-a convins că trebuie să-mi modific finalul conferinţei. Am realizat că nu vroiam să contribui la a face pe nimeni să se simtă vinovat. Ca societate, suntem mult prea capabili să scoatem pe altcineva ţap ispăşitor pentru problemele noastre. Pe măsură ce ne înţelegem mai bine viaţa, devenim mai bine echipaţi pentru a ne asuma responsabilitatea vieţii noastre. După o oarecare deliberare, femeia din public a acceptat bucuroasă următoarea soluţie: eşti personal responsabil pentru orice lucru din viaţa ta, după ce ai devenit conştient că eşti personal responsabil pentru orice lucru din viaţa ta.
 
Un om nu poate fi „vinovat” că este prost ca părinte decât dacă este deja conştient de informaţiile descrise mai sus şi le desconsideră. Odată ce devii conştient de aceste informaţii, poţi începe să le aplici pentru a-ţi reprograma comportamentul.

Şi dacă tot suntem la subiectul miturilor despre actul de a fi părinte, este absolut fals că eşti acelaşi părinte pentru toţi copiii tăi. Al doilea tău copil nu este o clonă a primului. În lumea ta nu se întâmplă aceleaşi lucruri care s-au întâmplat când s-a născut primul tău copil. Credeam odată că am fost acelaşi părinte pentru primul meu copil ca şi pentru cel de-al doilea, care este foarte diferit de primul. Dar când mi-am analizat felul în care m-am purtat, am descoperit că lucrurile nu au stat aşa. La naşterea primului copil, eram în facultate, care a reprezentat pentru mine o perioadă dificilă, plină de muncă şi de nesiguranţă. Când s-a născut cea de-a doua fiică a mea, eram un cercetător plin de încredere, gata să-mi încep cariera academică. Am avut mai mult timp şi mai multă energie psihică pentru a fi un părinte mai bun pentru amândoi copiii – prima mea fiică era atunci un ţânc ce abia învăţa să meargă.

Alt mit despre care aş dori să vorbesc este acela că bebeluşii au nevoie de foarte multă stimulare sub forma diferitelor materiale şi dispozitive de învăţare vândute părinţilor pentru a mări inteligenţa copiilor. Cartea scrisă de Michael Mendizza şi Joseph Chilton Pearce, Magical Parent, Magical Child, arată clar că joaca, nu programarea, este cheia pentru optimizarea învăţării şi performaţelor bebeluşilor şi copiilor. (Mendizza and Pearce, 2001) Copiii au nevoie de părinţi care să le alimenteze într-un mod jucăuş curiozitatea, creativitatea şi capacitatea de a fi uimit.

Este evident că ceea ce le trebuie fiinţelor umane este hrană sub formă de iubire şi abilitatea de a-i observa pe cei mai în vârstă trăindu-şi viaţa de zi cu zi. Când bebeluşii de la orfelinate, de exemplu, sunt ţinuţi în pătuţuri şi li se dă doar de mâncare, fără schimburi de zâmbete şi îmbrăţişări, le apar probleme de dezvoltare de lungă durată. Un studiu efectuat asupra orfanilor din România, efectuat de Mary Carlson, neurobiolog la Harvard Medical School, a concluzionat că lipsa de contact şi atenţie din orfelinate şi spitalele pentru copii stopează dezvoltarea copiilor şi le afectează negativ comportamentul. Carlson, care a studiat 60 de copii români cu vârste cuprinse între câteva luni şi trei ani, le-a măsurat nivelul de cortizon analizând mostre de salivă. Cu cât era mai stresat un copil, stres determinat de nivelul mai mare decât cel normal al cortizonului din sânge, cu atât mai proaste erau consecinţele. (Holden, 1996)

Carlson şi alţi cercetători au făcut cercetări şi pe maimuţe şi şobolani, demonstrând existenţa unor relaţii cruciale între atingere, secreţia de cortizon (hormon al stresului) şi dezvoltarea socială. Studiile lui James W. Prescott, fost director la National Institutes of Health’s Human Health and Child Development, au arătat că maimuţele nou-născute lipsite de contact fizic cu mamele lor sau de contact social cu alte maimuţe au dezvoltat profiluri anormale de stres şi au devenit sociopaţi violenţi. (Prescott, 1990)

După aceste studii, Prescott a efectuat o evaluare a culturilor umane bazată pe modul în care îşi cresc copiii. El a descoperit că dacă membrii unei societăţi îşi luau copiii în braţe, îi iubeau şi nu reprimau sexualitatea, acea cultură era una paşnică, stabilă. Astfel de culturi sunt caracterizate de părinţi ce menţin un contact fizic pe durate mari de timp cu copiii lor, ducându-i, de exemplu, la piept sau în spate de-a lungul zile. Prin contrast, societăţile care îşi privează bebeluşii, copiii şi adolescenţii de atingere de durată au inevitabil un caracter violent. Una dintre diferenţele între aceste două tipuri de populaţii este faptul că mulţi dintre copiii care nu au parte de contact fizic suferă de dezordini afective somato-senzoriale. Această boală este caracterizată de incapacitatea de a suprima fiziologic nivelele ridicate de hormoni de stres care sunt premergătoare episoadelor violente. (Prescott, 1990, 1996)

Toate aceste descoperiri ne fac să realizăm cauza violenţei care se răspândeşte în Statele Unite. În loc de a fi de acord cu apropierea fizică, practicile uzuale medicale şi psihologice o descurajează adesea. De la intervenţia nenaturală a medicilor în procesul natural al naşterii, de exemplu, separând nou-născutul de părinţi pentru perioade extinse în creşe îndepărtate, până la sfătuirea părinţilor să nu răspundă la ţipetele bebeluşului din teama de a nu-l răsfăţa... astfel de practici, bazate pesemne pe „ştiinţă”, contribuie fără îndoială la violenţa existentă în civilizaţia noastră.
 
Cercetările referitoare la atingere – sau la lipsa acesteia – sunt descrise detaliat pe site-ul http://www.violence.de.

Ce putem spune însă despre copiii români care provin din medii lipsite de afecţiune şi devin ceea ce un cercetător a numit „minunăţii pline de viaţă”? De ce prosperă unii copii în ciuda antecedentelor pomenite mai sus? Pentru că au gene „mai bune”? Ştiţi deja că nu cred aşa ceva. Cel mai probabil este că părinţii lor au asigurat un mediu prenatal şi perinatal favorabil, precum şi o alimentaţie bună în momentele cruciale pentru dezvoltarea copiilor.

Lecţia pentru părinţii adoptivi este că nu ar trebui să pretindă că vieţile copiilor au început din momentul în care au ajuns sub ocrotirea lor. Este posibil ca acei copii să fi fost deja programaţi de părinţii naturali cu credinţa că nu sunt doriţi sau că nu pot fi iubiţi. În cazurile mai fericite, este posibil ca ei să fi primit mesaje pozitive de la îngrijitori, într-o etapă crucială pentru dezvoltarea lor. Dacă părinţii adoptivi nu vor fi conştienţi de programarea pre şi perinatală, ar putea fi incapabili să se ocupe într-un mod realist de problemele post-adoptive. S-ar putea să nu realizeze că copiii nu le-au venit sub formă de „pagini nescrise”, mai ales că noii născuţi nu vin pe lume neafectaţi de cele nouă luni petrecute în uterul matern. Este mai bine să realizeze existenţa programării şi să încerce, dacă este necesar, să o schimbe.

Mesajul este clar pentru părinţii adoptivi sau naturali: genele copiilor dumneavoastră le reflectă doar potenţialul, nu destinul. Depinde de dumneavoastră să asiguraţi un mediu care să le permită copiilor să se dezvolte până la maximul permis de potenţialul lor.

Observaţi că nu susţin că părinţii trebuie să citească munţi de cărţi despre cum să fii părinte. Am cunoscut mulţi oameni care sunt atraşi intelectual de ideile prezentate în această carte. Însă doar interesul intelectual nu este suficient. Şi eu am trecut prin aşa ceva. Eram conştient din punct de vedere intelectual de ideile pe care le-am prezentat în această carte, dar, înainte de a face un efort în direcţia schimbării, aceste idei nu au avut nici un efect asupra vieţii mele. Dacă veţi citi cartea aceasta şi veţi crede că e de ajuns pentru ca viaţa dumneavoastră şi a copiilor dumneavoastră să se schimbe, veţi face echivalentul înghiţirii ultimei pilule produsă de industria farmaceutică gândind că va „rezolva” toate problemele. Nimic nu este rezolvat până nu faceţi efortul de a schimba efectiv starea de fapt.

Iată provocarea pe care v-o adresez. Lăsaţi temerile nefondate să dispară şi aveţi grijă să nu implantaţi frici inutile şi credinţe limitatoare în minţile subconştiente ale copiilor. Şi, ceea ce este mai important, nu acceptaţi mesajul fatalist al determinismului genetic. Vă puteţi ajuta copiii să-şi realizeze potenţialul şi vă puteţi schimba viaţa personală. Nu trebuie să „rămâneţi credincioşi” genelor dumneavoastră.

Luaţi în seamă lecţiile de creştere şi protecţie pe care le dau celulele şi transformaţi-vă viaţa într-o creştere de fiecare dată când este posibil. Ţineţi minte că, pentru fiinţele umane cel mai puternic promotor al dezvoltării nu este şcoala cea mai la modă, jucăria cea mai mare sau slujba cea mai bine plătită. Cu mult înainte de biologia celulară şi studiile pe copiii din orfelinate, părinţi conştienţi şi profeţi ca Rumi au ştiut că pentru bebeluşii şi adulţii umani cel mai bun promotor al dezvoltării este iubirea.

O viaţă fără Iubire este lipsită de valoare Iubirea este Apa Vieţii Bea-o până la capăt cu inima şi cu sufletul. 
 

Nota editorului: Acest articol este extras din capitolul şapte al cărţii de mare succes a dr. Bruce Lipton, The Biology of Belief: Unleashing the Power of Consciousness, Matter and Miracles, publicată de Mountain of Love Productions/Elite Books în mai 2005 (v. recenzia din NEXUS vol. 12/nr. 04).
Cartea este distribuită de Midpoint Trade, http://www.midpointtrade.com
 
Despre autor : Dr. Bruce Lipton este o autoritate pe plan internaţional în relaţia dintre ştiinţă şi spirit. Specialist în biologie celulară, a predat această materie la University of Wisconsin’s School of Medicine, iar mai târziu a efectuat studii deschizătoare de drumuri la Stanford University’s School of Medicine. A fost invitat să vorbească la zeci de emisiuni radio şi TV, precum şi la conferinţe naţionale. Studiile sale despre membrana celulară au prevestit noua ştiinţă a epigeneticii şi au făcut din el o personalitate a Noii Biologii. Pentru mai multe detalii despre dr. Lipton şi cercetările sale, precum şi pentru a-l contacta, vizitaţi pagina de internet http://www.brucelipton.com
 
 
yogaesoteric
 
 
 


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga