„Am văzut bărbaţi, femei şi copii ieşind din râuri, mări, lacuri, foc şi din gura animalelor şi în multe alte feluri, după cum plecaseră din viaţa pământească”
Mă străduiesc din toate puterile să povestesc faptele pe care le-am trăit în ziua de 11 iulie 1976, în cel de-al 48-lea an al vieţii mele. În urma vedeniei duhovniceşti pe care am avut-o atunci, viaţa mea s-a schimbat cu desăvârşire.
Fiind invalid de război, în fiecare an merg să fac tratament medical la una din staţiunile noastre balneare. Astfel, în anul acela, 1976, sfârşitul lui iunie şi o parte din luna iulie le-am petrecut la băile Matarusca, fiind găzduit la hotelul Zița.
După zece zile de tratament, la 9 iulie am întrerupt provizoriu şederea mea la Matarusca şi m-am întors acasă în Kragughievaţ, pentru a lua parte la parastasul unei rudenii apropiate. După parastas, în ziua următoare, adică la 11 iulie, puţin înainte de ora 10, am plecat de acasă cu automobilul meu spre băile Matarusca, pentru a continua tratamentul început.
Când am ajuns la podul lui Ibar, în Kralievo, circulaţia era întreruptă, datorită, precum spuneau şoferii prezenţi, unui accident de circulaţie, întâmplat lângă depozitul de benzină, în drumul către mănăstirea Ziţa. Accidentul lăsase maşinile răsturnate şi îngreunau circulaţia, dar în aceste împrejurări ce poţi face?
Trecând pe pod, am luat-o spre dreapta, pe drumul care duce la mănăstirea Ziţa. La o depărtare de câteva zeci de metri de pod, se afla staţia locală de autobuze pentru transportul călătorilor spre mănăstirea Ziţa şi spre băile Matarusca. În staţie, câteva zeci de călători aşteptau autobuzul, iar între ei se aflau şi un călugăr şi o călugăriţă de o uimitoare frumuseţe.
În această parte a drumului, terenul era puţin înclinat şi aveam o bună vizibilitate; având şi viteză mică, am putut vedea bine ce se petrecea înaintea mea. Am observat că monahul era de statură mijlocie, cam de 70 de ani, cu barba albă, deasă şi ondulată, dar după mişcare părea să nu aibă mai mult de 50 de ani. Purta rasă neagră, nouă şi culion cu camilafcă neagră, care cădea pe spate. La piept purta legat cu lanţ sau cordon o cruce luminoasă şi de un alt lanţ, un engolpion sau o iconiţă cu Maica Domnului şi Iisus Hristos. Călugăriţa de lângă el purta şi ea haină intens neagră şi pe cap avea culion la fel ca şi călugărul, numai că vălul ei negru cădea pe umeri. Era de statură mijlocie, cu ochi mari şi frumoşi. La gâtul ei atârnau, ca şi la monah, Cruce şi engolpion, care străluceau la soare. Eu atunci nu ştiam cum este îmbrăcămintea călugărească.
Călugărul şi călugăriţa făceau semn cu mâna ca să oprească vreo maşină din cele ce treceau pe lângă ei, dar în zadar. Niciun şofer nu voia să oprească deşi în multe automobile erau locuri libere pentru două persoane, ba şi pentru mai multe. În sinea mea am osândit pe şoferii care puteau să-i ia, dar nu voiau. De ce nu-i iau?, mă întrebam eu, doar şi călugării sunt oameni ca şi noi! De ce toţi îşi întorc capul de la ei? Nu puteam suferi această lipsă de bunăvoinţă faţă de călugări şi m-am hotărât să-i iau eu, în cazul că nu mi-o va lua altul înainte. Dar nu i-a luat nimeni! Cum am ajuns aproape de ei, mi-au făcut şi mie semn să opresc. Am ieşit din rând cu automobilul şi m-am oprit alături, ca să-i iau. Atunci călugărul s-a apropiat şi mi-a zis: „Dumnezeu să ajute!” şi eu i-am răspuns: „Dumnezeu să vă ajute”. Nu obişnuiam să salut aşa, fiindcă nu credeam în Dumnezeu, dar i-am răspuns aşa ca să-i fac plăcere.
M-a întrebat apoi dacă pot să-l duc pe el şi pe soră până la mănăstirea Ziţa. I-am răspuns că pot şi i-am invitat să intre în maşină, deschizând portiera din dreapta şi ridicând scaunul din faţă, ca să intre în spate unul după altul. Când s-a apropiat de maşină, călugăriţa a pomenit şi ea pe Dumnezeu şi eu i-am răspuns de asemenea: „Dumnezeu să vă ajute”. A intrat ea întâi în maşină şi s-a aşezat în spatele scaunului meu, apoi a intrat şi călugărul şi s-a aşezat alături. Ca să se simtă mai bine le-am zis: „Staţi în voie că este loc, nu vă înghesuiţi”. La care călugărul mi-a răspuns cu bunăvoinţă: „Nu ne înghesuim Duşane, numai tu să conduci bine”.
După acest răspuns am tăcut şi am închis uşa bine, ca să nu se deschidă cumva în timpul mersului. Fiindcă mă aflam în afara şirului maşinilor care circulau pe drum, aşteptam ca să-mi facă cineva loc spre a continua drumul cu pasagerii mei.
În timp ce aşteptam, călugărul mă întrebă: „Nu-i aşa Duşane, că te întorci de la parastasul din Kragughievaţ?”. A pus întrebarea şi tot el a răspuns. M-a surprins de unde îmi cunoaşte numele şi ştie de unde vin. Surprins, n-am mai avut timp să mă gândesc şi i-am răspuns: „Da, vin de la Kragughievaţ. Ieri am avut parastasul de un an al uneia dintre rudeniile mele”. Călugărul mă ascultă şi continuă: „Şi acum mergi la Matarusca, deşi nu faci băi”. „Nu îndrăznesc să fac, i-am zis, pentru că apa este foarte caldă şi după fiecare baie trebuie să mă păzesc mult ca să nu răcesc şi să nu mă simt mai rău decât înainte.”
Abia a încetat călugărul să vorbească şi a început călugăriţa: „De unde eşti Duşane? Din Zacuta?”. Tot aşa făcea şi ea; punea întrebarea şi tot ea răspundea. Apoi a continuat: „Duşane, toţi ai tăi sunt bine sănătoşi: tata-Dumitru, mama Darenca, sora Duşanca, fratele Dragoliub. Ei cred în Dumnezeu şi cinstesc pe sfântul patron al casei, dar sunt nestatornici. Îndată ce se supără puţin înjură mult de cele sfinte. Fratele tău Milovan are şcoală înaltă şi este mare învăţat, dar şi mare ateu”.
După ce ea a tăcut, a continuat călugărul: „Şi tu, Duşane, crezi că Dumnezeu a făcut pe om şi nu eşti adeptul acelei concepţii că omul provine din maimuţă, dar nu te rogi lui Dumnezeu. Ai însă inimă bună şi eşti cinstit. De trei ori ai avut ocazii potrivite ca să te îmbogăţeşti, dar n-ai voit s-o faci în chip necinstit. Şi ai bunăvoinţă faţă de bătrâni şi săraci. Bunătatea ta te-a făcut să opreşti maşina, cum ai făcut azi şi spre binele tău. Ai răspuns la semnul nostru şi ne-ai luat, pe când ceilalţi la care le făceam semn, întorceau capul şi plecau. Mai bine nu se năşteau decât să se poarte în acest fel.”
N-am înţeles atunci rostul acestor cuvinte, dar tremuram de frică. Între timp, un şofer mi-a făcut semn că pot intra în rând înaintea lui, lucru pe care l-am şi făcut îndată. Am trecut repede de locul unde fusese ciocnirea maşinilor şi când am vrut să iau viteză, pentru a ajunge cât mai degrabă la mănăstirea Ziţa, pe neaşteptate, de pe un drum lateral de ţară, ne-a ieşit înainte un camion încărcat cu cărămidă şi alte materiale de construcţie, care ne-a încetinit dintr-odată drumul, pentru că mergea încet şi în aceeaşi direcţie cu noi. Eram silit să merg după el conducând încet şi cu atenţie, deoarece din direcţia opusă veneau continuu maşini. Această situaţie mă obliga să iau aminte şi la circulaţia din spate, ca să văd dacă nu cumva cineva vrea să mă depăşească; şi aşa, uitându-mă în oglindă, văd o privelişte neaşteptată: călugărul şi călugăriţa, care stăteau pe canapeaua din spate, aveau faţa foarte luminoasă şi în jurul capului aureolă de lumină orbitoare. Tremuram de frică şi am înţeles că aceştia nu erau nişte oameni obişnuiţi.
Din pricina atâtor surprize pe care le avusesem cu călătorii mei, atenţia a început să-mi scadă: de abia reuşeam să conduc maşina şi de aceea am început să merg mai încet decât îngăduiau regulile circulaţiei. În timpul acestei încetiniri a mersului, călugărul şi călugăriţa au început, pe rând, să-mi spună viața mea de când îmi aduc eu aminte de mine şi până în ziua aceea. Aminteau tot ceea ce am făcut, bune şi rele, precum şi planurile pe care nimeni nu mi le cunoscuse şi nici nu le realizasem cândva, din diferite pricini. Spre uimirea mea, povestirea lor era cu totul adevărată, ca şi cum îmi citeau viaţa într-o carte oarecare. Pentru cele bune mă lăudau, iar pentru viaţa fără rânduială, mă mustrau cu blândeţe. Eram bucuros să intru în pământ sau să mi se întâmple orice altceva numai să scap de acest chin, dar nu era scăpare, eram silit să le aud şi să le sufăr pe toate.
Nu pomenesc toate mustrările pe care mi le făceau, pentru că unele privesc viaţa mea personală. Mai târziu, pe toate acestea le-am spovedit şi m-am pocăit pentru ele. Voi pomeni totuşi un reproş pe care mi-l făcea călugăriţa, cu amănunte: „De ce, Duşane, n-ai vrut să vorbeşti cu tatăl tău la onomastica lui Desa, fiica surorii tale?”. I-am răspuns ce s-a întâmplat în realitate. Tata nu îmi atrăsese atenţia în legătură cu ceilalţi copii ai săi. Nu avea locul care i se cuvenea înaintea noastră şi voiam cu comportarea mea să-i arăt că este neplăcut şi dificil când într-o adunare de oameni, fiul nu vorbeşte cu tatăl său. La această explicare a mea, călugăriţa mi-a răspuns: „Cine eşti tu şi cine suntem noi ca să judecăm? Dumnezeu este Cel ce judecă şi împarte dreptatea. Dumnezeu a spus în porunca Lui ca să cinstim pe Tată şi pe Mamă şi celui ce împlineşte Porunca a făgăduit răsplata că va trăi pe pământ mulţi şi fericiţi ani. Părinţii sunt pentru copiii lor lucru sfânt. Tu însă ai procedat bine, pentru că ai inimă bună şi în ziua următoare ai mers la el, l-ai îmbrăţişat, l-ai sărutat şi i-ai cerut iertare. Tatăl a plâns de fericire şi a zis: «Te iert, fiule»”. Călugăriţa mi le-a spus toate cu exactitate şi am rămas fără glas la această lecţie.
Când am ajuns la podul din faţa mănăstirii Ziţa, călugărul mi s-a adresat din nou: „Duşane, ceea ce ţi s-a întâmplat acum şi ceea ce ţi se va mai întâmpla în cursul zilei, să nu le spui la nimeni înainte de trecerea celor trei luni de zile care urmează; dar după aceasta poţi s-o faci numai la rudenii şi prieteni.” I-am răspuns scurt: „Bine!” şi m-am uitat iarăşi în oglindă, ca să văd dacă pot întoarce la staţia de maşini din faţa mănăstirii Ziţa. Şi de data aceasta, spre uimirea mea, văd aureole în jurul capetelor lor.
Starea mea sufletească era foarte tulburată, din pricina tuturor acestor lucruri. Simţeam o nestăpânită nevoie să mă despart cât mai repede posibil de aceşti călători.
În staţia de parcare din faţa mănăstirii Ziţa se aflau câteva maşini şi o mare mulţime de turişti, care admirau mănăstirea şi împrejurimile ei. Am condus maşina până la aripa din faţă, la zidul înconjurător al mănăstirii. Am ieşit din maşină ca să deschid uşa, ca să poată ieşi călugărul şi călugăriţa. Dar nici de data aceasta nu m-au cruţat. Când mă uit în maşină, înăuntru deja nu se mai afla nimeni. Am tremurat iarăşi de frică. Privirea mi-a căzut pe uşa deschisă, până la uşa care era închisă. Nu puteam crede ochilor. M-am uitat iarăşi de mai multe ori, cu foarte mare atenţie, dar în maşină nu era nimeni. Necredinţa, spaima, tremurul, m-au cuprins din toate puterile. Nesiguranţa de mine depăşise orice măsură, mă temeam să nu-mi pierd mintea. Pentru a mă trezi din această stare, am început să-mi muşc mâinile, să mă trag de păr şi să-mi dau palme peste obraz, fără măsură. În acest chin fiind, n-am observat că în jurul meu se adunase lumea care venise la Ziţa şi că unii mă întrebau ce mi s-a întâmplat şi de ce mă lovesc. Starea mea era deznădăjduită şi tremuram ca de febră. Le-am răspuns: „Plecaţi, oamenilor, de aici!”. Am ieşit din mulţime şi m-am îndepărtat ca să mă concentrez şi să cuget asupra mea. În singurătatea mea, m-am uitat la ceas şi era ora 11,30. Am început să-mi amintesc de fiecare cuvânt pe care mi-l spuseseră călătorii mei, de când i-am luat în maşină şi până când au dispărut în chip inexplicabil.
Din toate câte mi se întâmplase, m-au tulburat mai mult ultimele lor cuvinte, să nu spun adică la nimeni în următoarele trei luni ceva din cele ce mi se întâmplase şi cele ce se vor întâmpla în cursul zilei. Din pricina emoţiei teribile, am început să vorbesc tare: „Doamne, ce ar putea să mi se întâmple? Voi merge la băi, nu voi mânca, ci mă voi culca imediat ca să mă odihnesc. Ce ar putea să mi se întâmple? am repetat. Poate să mor?” Dar mi-am adus aminte că omul nu poate povesti dacă moare şi că aceia îmi spuseseră să nu spun la nimeni nimic înainte de trecerea a trei luni. Din aceasta mi-a venit oarecare mângâiere, eu care mai înainte mă temeam de moarte, însă în starea în care mă aflam nu-mi puteam lămuri toate aceste lucruri enigmatice.
După puţină odihnă, mi-am continuat drumul spre băile Matarusca, dar până astăzi nu-mi dau bine seama cum în aşa tulburare am putut conduce maşina de la mănăstirea Ziţa până la baie. Din fericire, am ajuns cu bine, fără urmări neplăcute, dar eram cu totul uimit şi zdrobit de oboseală.
Era ora 12 fără câteva minute când am ajuns în faţa hotelului Ziţa. Lumea mergea la masă la restaurant, dar mie nu-mi era foame, deşi era ora mesei. Aveam absolută nevoie de odihnă. Mi-am luat lucrurile din maşină, am mers la odaia mea să mă întind pe pat şi să mă gândesc pe îndelete la toate cele întâmplate.
M-am întins pe pat, fără să scot nimic de pe mine, împotriva obiceiului meu, când era vorba chiar şi de puţină odihnă. Deodată, am simţit durere în mijlocul pieptului şi apoi a urmat ceva ca o puternică împunsătură de ac în inimă, după care m-a cuprins o somnolenţă nestăpânită şi am căzut într-un somn adânc. Ceea ce mi s-a petrecut apoi depăşeşte orice închipuire.
Uşa camerei s-a deschis larg. Odaia întreagă era plină de lumină. În ea a intrat un înger înaripat. Era de o mare frumuseţe, cu părul mare şi legat la spate. Purta o îmbrăcăminte largă şi luminoasă iar pe deasupra alta mai luminoasă şi fără mâneci, iar în picioare purta sandale. Îngerul a venit la mine şi mi-a zis: „Duşane, scoală să mergem”. M-am supus şi m-am sculat ca să mergem. Îngerul mi-a zis iarăşi: „Duşane, eşti fericit că te-ai oprit azi şi ai ascultat pe Dumnezeu şi ai luat pe călugăr şi pe călugăriţă. Ştii oare pe cine ai dus azi cu maşina?”. Am ridicat din umeri şi înainte de a răspunde că nu ştiu, îngerul mi-a zis: „Ai dus pe sfântul Apostol Petru şi pe Sfânta Paraschiva, patroana casei voastre”. Mi-am adus aminte îndată că tata sărbătoreşte pe Sfânta Paraschiva şi acum am înţeles cine era cu mine în maşină.
După acestea, îngerul mă scoate din odaie şi mergem pe panta dinspre latura stângă de la intrarea în băi, care se vede din direcţia mănăstirii Ziţa. Câtva timp am mers în tăcere, apoi îngerul a început să-mi vorbească. „Duşane, tu lucrezi şi te afli adesea cu oameni şi zici că viaţa omului se reduce numai la a mânca, a bea şi a se îmbrăca, cât trăieşte, iar dacă moare îi este de ajuns cei aproape doi metri de pământ şi puţină ţărână deasupra şi asta este totul. Află, Duşane, că moartea nu este sfârşitul vieţii, ci loc şi stadiu prin care trebuie să treacă omul. Dumnezeu a creat pe om din pământ, i-a suflat Duh Sfânt şi omul a devenit suflet viu”.
Când am ajuns în vârful dealului, îngerul a terminat de vorbit. În acel moment, în faţa noastră s-a coborât un nor des, pe care m-a luat îngerul şi apoi a început să se înalţe repede. În timp ce norul ne purta astfel, îngerul a început să-mi vorbească: „Duşane, cu inima ta nobilă, care iubeşte dreptatea şi cinstea, ai aflat mare milă înaintea Domnului, ca să-ţi arate drumul cel drept al mântuirii”.
După aceste cuvinte, norul s-a oprit şi îngerul mi-a grăit din nou: „Uită-te la pământ”. M-am uitat şi el mi-a zis: „Ce vezi?”. I-am răspuns: „Văd totul, globul pământului, ţările, oraşele, satele, râurile, marea, animalele, oamenii şi persoanele pe care le cunosc bine”. Apoi m-am întors spre înger şi am văzut că în dosul lui erau trei rânduri de îngeri cu trâmbiţe în mână. Străluceau cu o lumină neobişnuit de mare. E cu neputinţă să descriu frumuseţea acestor îngeri.
Atunci îngerul care mă conducea mi-a zis: „Duşane, uită-te spre pământ şi la semnalul dat de trâmbiţele arhanghelilor, vei vedea cum o să fie învierea morţilor, când va veni Domnul Iisus Hristos pe pământ să judece vii şi morţii!”
Când m-am uitat eu spre pământ, îngerii au trâmbiţat şi în acea clipă au început să se deschidă mormintele, pe toată faţa pământului şi să iasă din ele morţii. Eram uimit, dar uimirea mea a devenit fără margini când am văzut bărbaţi, femei şi copii ieşind din râuri, mări, lacuri, foc şi din gura animalelor şi în multe alte feluri, după cum plecaseră din viaţa pământească. În faţa acestei minuni am rămas mut, dar îngerul m-a lămurit imediat: „De ce te minunezi, Duşane? Fiecare om se va întoarce în viaţă la auzul trâmbiţei, în felul cum şi-a sfârşit viaţa pământească, indiferent dacă l-a înghiţit apa, l-a mistuit focul, sau l-au mâncat animalele. Toate sunt cu putinţă la Dumnezeu, pentru că la El nu există morţi, ci toţi sunt vii”.
Şi mai mult m-am mirat când am văzut pe fruntea fiecărui om o hârtie de mărimea unei jumătăţi de bancnotă, pe care era scris ceva, la unul mai mult, la altul mai puţin. Mă gândeam ce putea fi scris pe fruntea fiecăruia, dar îngerul şi de data aceasta, fără să-l întreb, m-a lămurit: „Acestea sunt faptele pe care le-a făcut omul cât a trăit pe pământ şi cu ele se va înfăţişa înaintea Domnului Iisus Hristos şi pe baza acestora îl va judeca”. Apoi a adăugat că aici sunt scrise şi gândurile toate şi că nimic nu poate fi ascuns. Printre cei ieşiţi din morminte am văzut şi rudenii de-ale mele, prieteni, vecini şi mulţi cunoscuţi, de când îmi aduc aminte de ei. Au întins mâinile şi au zis ceva, dar n-am putut auzi cuvintele lor. După rudenii şi după cunoscuţi, am înţeles că stăteau în cete, pe familii, deoarece rudeniile stăteau unele lângă altele. Apoi îngerul mi-a zis: „Să mergem mai departe acum, dar o să ne întoarcem tot în acest loc”.
După aceste cuvinte, norul ne-a transportat spre răsărit şi tot mai sus. După ce am pornit, am întâlnit o mulţime de oameni, ca nişte umbre, zburând în jurul nostru în toate direcţiile. Li se vedeau bine mâinile, picioarele, capul, faţa întreagă. Mă gândeam ce popor să fie acesta, cine să fie aceşti oameni care se mişcă în văzduh. Cunoscându-mi gândul, îngerul m-a lămurit: „Aceştia nu sunt oameni, ci suflete omeneşti. Fiindcă Dumnezeu este lumină, iar omul a fost făcut din pământ, Dumnezeu i-a insuflat Duhul Său şi s-a făcut omul suflet viu. De aceea, şi sufletele sunt luminoase. Sufletul care iese din om are vedere, auz, vorbire, memorie, însuşiri pe care le avea şi când era în trup”.
Mi-a spus apoi că sufletul se află în fiecare părticică a trupului omenesc şi că mişcă tot organismul. Dacă nu există suflet nu există nici viaţă în trup. După aceasta, mi-a spus şi acel lucru, că atunci când sufletul iese din trup, timp de 40 de zile trece din nou prin toată viaţa omenească, îi arată tot ceea ce a făcut, grăit şi gândit, iar după 40 de zile se înalţă la cer pentru judecată şi merge la locul care i se cuvine.
Cu aceasta s-a sfârşit vederea învierii morţilor şi convorbirea despre sufletele oamenilor şi norul ne-a dus mai departe spre sferele cele mai de sus. Despre călătoria din văzduh, numai în general vorbesc, pentru că nu este cu putinţă să descriu ceea ce se vede. Mulţimea şi spaima celor văzute îmi producea o negrăită şi continuă frică şi de aceea mă ţineam necontenit alipit de îngerul meu.
Citiţi partea a doua a articolului
Citiți și:
Crasa şi adeseori nebănuita boală a prostiei are întotdeauna leac (IV)
yogaesoteric
11 septembrie 2017