Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Sunteţi aici: Home >Actualitate >Opinii >
Uraaa!!!! Am încălcat şi încă mai continuăm să încălcăm drepturile omului

de Adrian Severin

Uluitoare, neruşinată, ticăloasă, trădătoare... bucuria manifestată de un segment – din fericire mic, dar din nefericire foarte vocal – al clasei politice şi al mass-media româneşti, la aflarea sentinţei pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), care a stabilit că în România, prin tratamentul inuman, degradant şi înjositor aplicat persoanelor internate în penitenciare, au fost încălcare drepturile omului. Ceea ce aceşti politicieni şi jurnalişti, fără neam şi Dumnezeu, s-au grăbit să observe, a fost împrejurarea că, prin sentinţa amintită, guvernului român i s-au acordat şase luni (plus trei, au ţinut să sublinieze unii, cu satisfacţie, recurgând la strategii procedurale) pentru a prezenta un plan de măsuri menit a remedia situaţia, fără să se vorbească despre condamnarea la despăgubiri în favoarea victimelor. Prin urmare ni s-au mai acordat între şase şi nouă luni în care mai putem încălca drepturile omului (sic!). Să o facem deci! După aia, mai vedem noi...

Numai o minte bolnavă poate crede că printr-o şedinţă CEDO se poate prelungi perioada de încălcare a drepturilor omului într-o ţară. Numai o conştiinţă satanică se poate bucura de amânarea scadenţei unei obligaţii băneşti, ignorând constatarea principală şi anume că nişte oameni, fie ei şi păcătoşi, sunt umiliţi, chinuiţi sau călcaţi în picioare.

Esenţiale în constatările CEDO sunt două concluzii şi anume: 1) că relele tratamente reclamate de un număr limitat de deţinuţi sunt sistemice iar nu izolate, adică sunt cronice iar nu accidentale, reflectând o concepţie defectă şi un instinct bolnav care caracterizează regimul represiunii românesc în ansamblul său; 2) că tratamentul deţinuţilor în România este incompatibil cu standardele şi valorile recunoscute în Europa civilizată, democratică şi liberală, umanistă şi tolerantă. În acest context merită amintit că printr-o rezoluţie a Consiliului Europei de acum cinci ani, referitoare la metodele de evaluare a nivelului democraţiei în statele europene, s-a statuat că unul dintre indicatorii performanţei democratice şi una dintre unităţile de măsură ale gradului de civilizaţie a unei societăţi europene este atitudinea faţă de deţinuţi.

Actualitatea concluziilor amintite impune urgenţa măsurilor de remediere, iar nu eventualitatea unor amenzi compensatorii. „Criza penitenciarelor” trebuie rezolvată de îndată, nu pentru a scăpa de o amendă (de acum oricum inevitabilă), ci pentru a pune capăt suferinţelor unor semeni şi a ne ridica la nivelul de vieţuire colectivă din comunităţile civilizate, reconfirmând compatibilitatea mentalităţilor şi valorilor româneşti cu cele ale Europei contemporane.

Neînţelegând nimic din toate acestea, reporterii unui post de televiziune al cărui patron tocmai a scăpat din închisoare cu sprijinul DNA, au mers până acolo încât să susţină retragerea proiectului de lege a graţierii întrucât CEDO nu ar fi obligat la aşa ceva, ci numai a recomandat reducerea populaţiei din penitenciare. Or, asta se poate rezolva şi prin împuşcare, nu neapărat prin iertare. Nu-i aşa?!

În această atmosferă de demenţă nu trebuie trecute cu vederea nici confuziile laşe caracterizând Ministerul Justiţiei şi majoritatea parlamentară. Pe de o parte aceştia vorbesc despre suprapopularea penitenciarelor ca şi când ar fi doar o chestiune de aglomerare pe metru pătrat, fără a defini măcar problema tehnică de rezolvat: punerea în libertate a 8.000 – 10.000 de deţinuţi. De aceea toate măsurile în discuţie nu au cum atinge ţinta. Pe de altă parte, este aproape complet ocultată a doua mare problemă: aceea a deţinuţilor politici, a condamnaţilor fără vină şi fără un proces corect. Toată lumea este de acord că justiţia selectivă a operat pe criterii politice, la comanda secretă a unor forţe ilegitime, dar nimeni nu are curajul să propună măsuri pentru eliberarea victimelor acestei justiţii. (Profitând de această legislaţie, ziarul unui patron condamnat pentru corupţie şi mort în închisoare, în timp ce acuza legiferarea „graţierii cu dedicaţie”, cade în capcana propriei inepţii, devoalând involuntar ideea că graţierea ar fi totuşi o soluţie dacă Dan Voiculescu nu ar ieşi din închisoare iar Liviu Dragnea nu ar scăpa de ea. Dedicaţiile justiţiei selective nu crează probleme de conştiinţă furioşilor „statului de drept”).

S-a gândit oare cineva ce înseamnă în concret faptul că în penitenciarele României sunt înghesuiţi 150 de deţinuţi pe numai 100 de locuri?

Nu este vorba numai de disconfortul produs prin lipsa spaţiului de mişcare. În primul rând, în celulele prea mici devine insuficient oxigenul. Acesta îngreunează respiraţia şi încetineşte gândirea. Lipsirea creierului de oxigen pe termen scurt dă somnolenţă iar pe termen lung distruge celula nervoasă, măcinând astfel personalitatea celui afectat şi diminuându-i capacitatea intelectuală.

Excedentul de deţinuţi înseamnă deficit de personal. Numărul deţinuţilor este prea mare pentru personalul existent care pe deasupra trebuie să aibă şi o calificare superioară; căci nu este uşor să lucrezi cu oameni nu numai certaţi cu legea, ci şi cu o societate care îi tratează pe aceştia ca pe nişte suboameni. Frustrările unora se transmit celorlalţi şi explică manifestările nevrotice care se alimentează reciproc. Aceasta face ca ura şi teama caracteristice întregii societăţi româneşti a momentului actual să se sintetizeze şi să se exprime în închisori zi de zi, ceas de ceas, în proporţie de masă şi în forme uneori paroxistice.

Surplusul de deţinuţi pune presiune asupra tuturor capacităţilor penitenciarului. Prepararea hranei este mai puţin igienică, dezinfectarea rufelor este mai superficială, întreţinerea instalaţiilor mai precară, asistenţa medicală mai problematică. Nu este de mirare că în atare condiţii mulţi mor din cauze... naturale sau îşi pun capăt zilelor. Sufletele acestora, condamnaţi la închisoare iar nu la moarte, ar trebui să apese cel puţin conştiinţa sfătosului ministru Tudorel Toader şi a liderilor majorităţii parlamentare. Că de conştiinţa corifeilor opoziţiei nici nu merită vorbit.

Asemenea condiţii de viaţă – identificate perfect de CEDO – sunt oferite tuturor deţinuţilor, fără discriminare: bărbaţi şi femei (deşi, într-adevăr, raportată la nevoile lor biologice, soarta femeilor este cu mult mai grea), infractori primari şi recidivişti, cu gulere albe (aşa-zişii „corupţi”) şi cu violenţa etc.

Puţină lume ştie că în penitenciarele noastre stau de-a valma nu doar „primarii” şi „recidiviştii”, ci şi adulţii şi minorii, cei din urmă purtând numele respectiv de „bidivii”. Închişi printre recidivişti, pentru fapte relativ minore, la vârste adolescentine, urmează să părăsească închisoarea ca infractori maturi spre a merge într-o lume străină, care i-a abandonat, îi respinge şi nu le oferă nimic... cu excepţia oportunităţilor de recidivă.

Încăierările şi violurile dintre „bidivii” sunt proverbiale. Strigătele de ajutor rup inimile cele mai călite. Chiar unul dintre gardieni mi-a mărturisit că dacă ar fi rămas mai mult timp la secţia acelor fiinţe, altminteri însetate de afecţiune şi protecţie, care nu aveau ce căuta într-o puşcărie concepută în stil sovietic, ar fi clacat fizic şi psihic.

Dacă graţierea de care se vorbeşte nu este un simplu act de milă, ci unicul mijloc prin care rapid se poate stăvili violarea drepturilor omului rezultată din suprapopularea penitenciarelor, şi dacă matematica ne arată că una dintre cauzele acestei suprapopulări stă în împrejurarea că pedepsele cu închisoarea din România sunt de şapte – ŞAPTE!!! – ori mai mari decât în Europa civilizată, atunci de ce să nu se aplice tuturor o reducere egală de pedeapsă, păstrându-se astfel proporţiile între gravitatea faptelor exprimată în anii de condamnare şi facilitându-se recuperarea oamenilor pe lângă recuperarea prejudiciilor? La egalitate de regim penitenciar, egalitate de tratament reparatoriu şi recuperatoriu.

Să adăugăm peisajului deja cunoscut şi un element aproape complet neglijat. Penitenciarele României nu sunt unităţi izolate. Ele formează un adevărat arhipelag (pentru a relua metafora lui Soljeniţîn), arhipelagul ANP, între insulele căruia deţinuţii se mişcă din diferite motive, inclusiv din raţiuni ţinând de administrarea acestei colectivităţi dificile în condiţii de maximă tensiune psiho-socială. Tortura acestor mişcări, chiar dacă am privi-o ca pe un fenomen periferic, defineşte perfect boala centrului.

O deplasare, de pildă de la Bucureşti la Arad, pentru a îndeplini acolo un act procedural, durează câteva zile. Omul în cauză este scos din celula sa pe la unu-două noaptea şi dus într-o sală de aşteptare unde stă câteva ore; timp în care întregul lot este percheziţionat minuţios pentru ca nimeni să nu aibă asupra sa obiecte periculoase. Deţinuţii cu experienţă ştiu că nu trebuie să mănânce cu minimum 24 de ore înainte şi nu trebuie să bea prea multă apă. Aceasta întrucât, odată plecaţi, nu au acces la toaletă decât în alte penitenciare de pe traseu, aflate la ore bune între ele. Dubele de transport fără fereastră nu au nici toaletă, iar oprirea la toaletele publice este interzisă. Cele mai bine dotate au o găleată. În lipsa ei sau când aceasta se umple, defecarea şi urinarea au loc pe podeaua maşinii sau printre picioarele celorlalţi pasageri. Tot pe jos vomită cei cărora li se face rău din cauza mirosului, hopurilor, lipsei de aer sau de lumină etc.

Un popas obligatoriu pentru rutele est-vest este la Craiova. Acolo există patru ţarcuri în care sunt găzduiţi aproximativ 30-40 de nefericiţi pentru a se dezmorţi. Acoperiş nu este iar pe jos este pământ. Pe ploaie, oamenii merg prin noroi. Pe soare, merg prin praf. Pe ninsoare, merg prin zăpadă. Să stai pe jos este dificil întrucât fiecare ţarc dispune doar de o bancă de câteva locuri pe care toţi se bat. După acest binevenit popas drumul se reia până la destinaţia finală, pentru a fi făcut înapoi în aceleaşi condiţii pentru câtăva vreme.

Personal nu am trăit această experienţă dar am convieţuit cu unul dintre acei care au parcurs asemenea suplicii. A venit mai slab cu câteva kilograme şi cu degetele de la picioare negre de la degerături, căci era iarnă, iar maşina era ca un coşciug de tablă în care frigul îţi intra în oase. Degetele au fost în cele din urmă salvate, însă cu preţul căderii unghiilor.

Un alt coleg a fost mai norocos. L-au transportat cu o salvare. Aceasta întrucât în timpul detenţiei i s-au amputat ambele picioare, gangrenate pe fondul unor maladii cronice deja contractate înainte de condamnare. În maşină, a fost totuşi legat cu cătuşele de targă pentru a nu putea... fugi.

Aşa să fie oare legile? Nu prea. Legile lasă celor care le aplică o marjă rezonabilă de apreciere. Să fie oare salariaţii penitenciarelor nişte zbiri fără inimă? Unii, poate da. Cei mai mulţi, nu. Adesea îi simţi apăsaţi şi jenaţi de procedurile pe care sunt ţinuţi să le urmeze. Uneori îşi cer scuze că trebuie să îţi pună cătuşe chiar şi în situaţii interzise de convenţiile internaţionale privind drepturile omului.

Probabil că nu dorm bine acasă. Poate uneori lăcrimează când îşi mângâie copiii. Toţi cei care au încercat să aplice legile raţional, toţi conducătorii penitenciarelor care s-au străduit să fie mai umani şi să uşureze viaţa deţinuţilor, ori majoritatea lor, au fost însă puşi sub urmărire de DNA pentru favorizarea infractorului.

Aşa se explică şi refuzurile repetate ale avizelor pentru liberarea condiţionată, în ciuda faptului că persoanele în cauză au aut un comportament ireproşabil pe timpul detenţiei. Deşi faptul este regretabil, nimeni nu poate fi blamat pentru refuzul de a fi martir. Într-un regim de teroare, libertatea de decizie acţionează în favoarea terorii. De blamat sunt cei care au puterea politică pentru a îndrepta lucrurile şi le este teamă sau neprofitabil să o folosească. Ei sunt singurii care au instrumentele legislative şi executive apte a impune îndreptarea lucrurilor.

Chiar dacă scopul în care o face nu este neapărat corect, domnul Traian Băsescu, iniţiatorul şi protectorul acestui sistem infernal, are dreptate când afirmă, orbecăind pe drumul Damascului, că societatea românească nu mai poate suporta după cei zece ani ai mandatului său prezidenţial, alţi zece ani de teroare statală realizată prin represivitatea dementă având ca alibi aşa-zisa luptă împotriva corupţiei.

Unul intre judecătorii CEDO – mânat nu se ştie de ce şi mai ales de cine – a făcut opinie separată arătând că „relaxarea penală” – respectiv graţierea, amnistia, reducerea pedepselor prevăzute de legea penală şi formele de executare alternative închisorii – sunt nepopulare în România, fapt chipurile arătat de masivele demonstraţii de stradă împotriva Ordonanţei de modificare a codului penal, care au avut loc la începutul anului 2017. Justiţiar-populiştii au juisat la vederea acestor observaţii, luându-le drept pledoarie în favoarea menţinerii actualelor aberaţii juridice abuziv numite „stat de drept”.

În realitate lucrurile stau exact pe dos. Judecătorul în cauză nu a făcut decât să sublinieze înstrăinarea societăţii româneşti de standardele europene, precum şi pretinsa incompatibilitate dintre cruzimea, barbaria şi neomenia românilor, aşa-zişi ortodocşi, şi valorile umanitare ale Europei creştine şi protestante. Urmarea este clară: dacă poporul român nu împărtăşeşte valorile distinsului club european, acesta nu îşi va abandona convingerile, ci românii vor trebui să părăsească clubul.

Cei la care face referire opinia minoritară nu sunt însă „poporul român” ci câteva mii de rătăciţi (i-am exclus din calcul pe agenţii manipulatori sub acoperire şi pe colaboratorii lor) care au vrut „o ţară ca afară” şi sunt pe cale să obţină o „ţară lăsată în afară”. Este timpul să se trezească! Este timpul să ne trezim!

 
 
Citiți și:
 
 
yogaesoteric
26 mai 2017


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga