Ce e bine, ce e rău?

Am avut o perioadă de post-comunism lungă de tot. Atât de lungă încât aproape că ni se părea firesc ca lucrurile să stea aşa şi aşa au şi …stat.  Am fost minţiţi de fiecare dată, chiar dacă au existat mai multe alegeri şi chiar succesiuni (aparente) la putere. Am ascultat cuminţi de fiecare dată aceleaşi cuvinte de liniştire venite din partea guvernelor ce ne-au condus din ‘90 încoace: “acum va veni o perioadă de tranziţie, va fi un pic mai greu, mai strângem cureaua (noi o strângem pe a noastră, că a lor a devenit tot mai largă), dar va fi bine. Şi am tot strâns cureaua şi cu cât o strângeam mai mult cu atât ei deveneau mai lacomi şi mai îndrăzneţi.  


 


Mai trebuia să şi contribuim la masive colecte de bani pentru a plăti datoriile la  F.M.I.  care în final ajungeau tot la cine trebuia, şi noi o luam de la capăt. Am dormit însă liniştiţi gândind că nu din buzunarul fiecăruia dintre noi sunt luaţi aceşti bani ci de la stat, o noţiune mult prea abstractă şi impersonală pentru a  ne da seama că de fapt statul suntem ficare dintre noi.


 


Era însă necesar să dormim liniştiţi pentru că doar ochii vigilenţi pot observa neregulile şi hoţiile înfăptuite de cei care ne erau aleşii. Cu cât somnul ne era mai profund cu atât se puteau manifesta mai bine, nestingheriţi: au acaparat  averea comună, politicul, economia, justiţia etc. Au culminat prin persecutarea unor oameni care nici măcar nu aspirau la acele funcţii şi scări de valori, singura lor vină fiind că şi-au asumat răspunderea pentru propriile lor vieţi şi au vrut o viaţă mai liniştită şi armonioasă.


 


S-a propagat pe de-o parte modelul omului politic atotputernic, arogant şi îngâmfat şi la extrema cealaltă a omului politic cu două feţe, dispus la orice de dragul ciolanului. Lipsa de responsabilitate, lenea (celebrele şedinţe ale Parlamentului fără senatori şi deputaţi), setea de putere şi implicit de avere erau caracteristicile de bază ale politicianului român. Ei s-au obişnuit, oamenii s-au obişnuit, presa s-a obişnuit şi cu atâta obişnuinţă s-a creat o somnolenţă generală.


 


Astfel că acum este atacat vehement un preşedinte care iese la rampă şi vorbeşte cinstit, fără ocolişuri despre tot ce nu s-a putut spune până acum. Este un mod de comunicare direct, dar concis, la polul opus faţă de fostul preşedinte, care nu spunea mai nimic deşi vorbea mult.


 


Este atacat acum un preşedinte care a trecut imediat la fapte şi a făcut vizite la poliţie şi magistratură, având curajul să cheme la disciplină aceste instituţii ce ar fi trebuit de mult să se afle în slujba fiecărui roman. A avut curajul să vorbească despre luarea de măsuri rapide pentru însănătoşirea justiţiei şi a poliţiei, combaterea corupţiei şi promovarea în structurile de conducere a tinerilor. Atitudinea lui a fost criticată, analizată, dezbătută deşi nimeni nu-i poate reproşa că nu-şi face treaba.


 


Noi sperăm că va fi tot atât de inspirat pe cât de implicat şi activ este acum. Dacă după atâta linişte prezindenţială va reuşi să clintească măcar un pic din mecanismul ruginit de inerţie al instituţiilor statului, vom avea cu toţii numai de câştigat. Poate că atitudinea, forţa de lucru, corectitudinea şi mesajul său ferm îşi vor pune amprenta şi asupra celorlalte niveluri  Este însă un proces lent, pentru că vorbim de mentalităţi, dar cel puţin este un prim semn de bunăvoinţă din partea politicului.


 


17 ianuarie 2005


 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More