Marea și cumplita înşelătorie a aşa-ziselor atentate teroriste din 11 septembrie 2001 (II)

 

Semnul asaltului final pentru instaurarea Noii Ordini Mondiale a francmasoneriei 
 
de Emilia Teodorescu
 

Data de 11 septembrie 2001 nu mai are nevoie de prezentare. Cu toţii ştim că atunci au avut loc „atentatele teroriste“ de la World Trade Center din New York. Câţi dintre noi, însă, au înţeles ce s-a petrecut de fapt? Se ştie astăzi cu certitudine că realitatea este departe de varianta oficială, prezentată de Guvernul SUA şi răspândită cu un zel complice de mass-media. Citiţi aici prima parte a acestui articol.

Comisia de anchetă neagă fără nicio jenă legile fizicii

Primul turn WTC cade la 9:59, acesta fiind turnul sudic, cel care a fost lovit al doilea. După 29 de minute, turnul nordic cade şi el, durata de prăbuşire a ambelor clădiri fiind de aproximativ 10 secunde.

Legea căderii libere a corpurilor formulată de Galilei şi acceptată astăzi de către toţi oamenii de ştiinţă afirmă că: 
D = 1/2 x g x t2 , unde
D = distanţa parcursă de un obiect în cădere liberă, în vid;
g = acceleraţia gravitaţională, cu valoarea constantă 9,8 m/s2;
t = timpul în secunde.

Dacă există o rezistenţă oricât de mică, atunci viteza scade, iar timpul creşte proporţional cu această rezistenţă. În cazul WTC – turnul nord şi turnul sud, ştim că turnurile aveau 1.350 picioare înălţime (416 metri).
Din ecuaţia de mai sus deducem timpul minim de cădere pe distanţa de 416 m, socotit în vid, fără frecare: t2 = 2 x D / g. Deci: t =  9,1627 secunde.
Această valoare reprezintă cel mai scurt interval de timp, calculat teoretic, în care se poate prăbuşi complet o clădire de 416 m înălţime, în condiţii de vid. Având în vedere că turnul sudic WTC2 a căzut în 10,4 secunde, iar cel nordic WTC1 în 8,1 secunde, este uşor de înţeles că ancheta oficială oferă explicaţii penibile, mincinoase, care sfidează legile fizicii. În realitate, trebuie să ţinem seama că sub zona de impact erau un număr de etaje neafectate de coliziune. Singura posibilitate ca etajele superioare zonei de impact să se prăbuşească într-un timp practic egal cu cel al căderii libere este aceea ca etajele inferioare să se comporte ca şi… aerul, adică să nu frâneze în niciun fel căderea. Ori, aceasta se poate petrece doar dacă structura de rezistenţă este, într-un fel sau altul, distrusă, pulverizată. Pentru că nu ne putem închipui că etajele inferioare s-au retras, graţios, făcându-le loc celor superioare, aflate în plină prăbuşire. Ceea ce înseamnă că este vorba de o demolare controlată şi nu de altceva. Oare cât ar fi durat, în realitate, în condiţiile versiunii oficiale, prăbuşirea turnurilor: o oră, o zi, veşnic? Ceea ce este sigur este că, dincolo de orice îndoială, turnurile nu s-au putut, în nici un caz, prăbuşi pur şi simplu, din cauza forţei gravitaţionale, într-un timp atât de scurt.

Altfel, datele oferite de comisia de anchetă a evenimentelor de la 11 septembrie 2001 sfidează legile fizice ale gravitaţiei şi ale conservării energiei. Pentru ca datele oficiale să poată fi reale, ar fi trebuit ca etajele inferioare, neafectate de impact, să nu fi opus nicio rezistenţă la prăbuşirea întregii structuri, lucru imposibil. Ar fi trebuit, de asemenea, ca sticla şi cărămida să se fi dezintegrat de la sine, fără nicio intervenţie exterioară, fără explozie, fără aport energetic, anulând legea conservării energiei. Nu în ultimul rând, pentru ca varianta oficială să fie verosimilă, forţa de gravitaţie trebuia să fie, în mod miraculos, de… 1000 de ori (!!!) mai mare în ziua de 11 septembrie decât în celelalte zile ale anului, ceea ce este, deja, de-a dreptul comic.

 
Această fotografie înfăţişează turnul nordic la începutul colapsării. Nici raportul final NIST (Institutul Naţional de Standarde şi Tehnologie), nici vreun alt document nu încearcă să explice exploziile şi prăbuşirea cu mare viteză, care a urmat o traiectorie perfect verticală, întreaga structură fiind practic „pulverizată“. NIST nu se preocupă câtuşi de puţin să dea o explicaţie verosimilă catastroficei prăbuşiri, afirmând pur şi simplu că aceasta era „inevitabilă“.

În explicaţiile tehnice date de NIST în legătură cu prăbuşirea turnurilor au fost omise intenţionat tocmai dovezile care demonstrează că a fost vorba despre o demolare controlată. Observaţi jeturile de fum şi praf apărute datorită detonării unor explozibili la etaje mult inferioare celui la care a avut loc impactul.

Nu există în istorie clădiri cu structura de rezistenţă din oţel care să se fi prăbuşit din cauza focului

După ce clădirile au fost lovite de avioane, numeroşi reporteri au afirmat că în World Trade Center au avut loc explozii puternice înainte de prăbuşirea acestora.
 
Cele mai multe relatări ale martorilor includ: zgomote asurzitoare precum cele provenite de la explozii şi chiar luminile flăcărilor provenind de la etajele inferioare zonei de impact.

În foarte multe înregistrări video se pot vedea jeturi orizontale de fum şi praf la etajele inferioare zonei de impact, expulzate în afară cu mare viteză din cele două turnuri. Ori, aceste descrieri sunt suspect de asemănătoare cu cele ale unor clădiri demolate în mod controlat de experţi, prin detonare cu dinamită. O analiză atentă a imaginilor surprinse confirmă că prăbuşirea nu putea fi provocată de colapsul gravitaţional.

În întreaga istorie modernă se cunosc doar 3 clădiri cu structură de rezistenţă solidă, din oţel, prăbuşite complet din cauza focului – conform rezultatului „expertizei“ comisiei de anchetă: World Trade Center 1, 2 şi 7!

În 4 mai 1988, într-un zgârie nori din Los Angeles a izbucnit un incendiu care a durat 3 ore, fiind afectate 4 etaje, dar clădirea nu s-a prăbuşit.

În 23 februarie 1991, într-o clădire de 38 de etaje din Philadelphia, construită în 1973, a izbucnit un incendiu care a cuprins 8 etaje şi a durat mai bine de 19 ore, fără ca edificiul să se prăbuşească.

În 17 octombrie 2004, într-o clădire de 56 de etaje din Venezuela, construită în 1976, un incendiu s-a extins asupra a 26 de etaje, durând mai bine de 17 ore. Clădirea nu s-a prăbuşit, deşi incendiul a ajuns până la acoperiş.

În 12 februarie 2005, clădirea Windsor din Madrid, care are 32 de etaje, construită din beton armat, a fost cuprinsă de flăcări timp de mai bine de 24 de ore, fiind afectate peste 10 etaje. Deşi ultimele 10 etaje ale clădirii s-au prăbuşit, restul clădirii a rămas în picioare.

Cele două turnuri au ars timp de 56 minute, respectiv 103 minute, fiind afectate de foc numai 4 etaje, după care clădirile s-au prăbuşit efectiv la sol. A existat o mare dezbatere pe această temă, mulţi oameni de ştiinţă au venit cu explicaţii concludente, exprimându-şi dezaprobarea faţă de varianta oficială.

Probele fizice, oţelul topit şi orice alte probe materiale care ar fi fost strict necesare pentru a stabili ceea ce s-a petrecut pe 11 septembrie la World Trade Center au fost expediate în India „PENTRU RECICLARE“ de către primarul New York-ului, Giulliani, fără a putea fi examinate de investigatori. STRANIU, nu-i aşa?
 


 

Chiar cutremurele majore, care au cauzat căderea unor clădiri cu armătură de oţel, nu au provocat niciodată fărâmiţarea edificiilor ca în cazul Turnurilor. De exemplu, cutremurul din Taiwan a „smuls“ clădirile din fundaţie dar nu le-a fărâmiţat.
 
Clădirile WTC au fost proiectate să reziste unor coliziuni cu avioane

Profesorul Steven E. Jones, care a făcut una dintre cele mai bune investigaţii în acest sens, a concluzionat, bazându-se pe probe luate de la faţa locului, pe imaginile audio-video furnizate, pe simulările computerizate efectuate şi pe experienţa sa în domeniu, că în demolarea celor două turnuri s-a folosit termit (amestec de pulbere de aluminiu şi oxizi de metale care degajă la ardere o temperatură înaltă, folosit la producerea aliajelor de fier şi în sudură, ca substanţă incendiară).

În ciuda faptului că turnul sudic a fost lovit mai târziu decât cel nordic, la ora 9:03, de al doilea avion, acesta s-a prăbuşit primul! Analiza traiectoriei arată că al doilea avion nu a lovit în plin structura centrală de rezistenţă a turnului!

Van Romero, cercetător şi vicepreşedinte la Institutul de Minerit şi Tehnologie din New Mexico, a declarat iniţial, cu sinceritate, că prăbuşirea clădirilor a fost prea „estetică“ pentru a putea fi rezultatul coliziunii  structurii cu un avion. După 10 zile, din motive misterioase, el şi a schimbat complet declaraţia, spunând că, în mod cert, focul este cel care a determinat prăbuşirea acestora.

Hyman Brown – profesor de inginerie civilă, şeful de şantier al World Trade Center a declarat că WTC a fost proiectat să reziste oricăror uragane, vânturi puternice, bombe şi avioane care ar putea să-l lovească. Deşi proiectat să reziste la toate acestea, combustibilul unui avion ce a ars la 1000 de grade Celsius a slăbit, chipurile, oţelul din structura de rezistenţă a întregii clădiri, care nici nu se topeşte decât la 1.600 de grade Celsius!

Kevin Ryan, de la Underwriters Laboratories, compania care a omologat oţelul folosit în World Trade Center, într-o scrisoare adresată lui dr. Frank Gayle, specialist în metalurgie la Institutul Naţional de Standarde şi Tehnologie (NIST) şi şeful echipei de experţi care a realizat investigaţiile la WTC, scrie că metalul era omologat conform standardelor ASTM E119 şi că temperatura la care mostrele din acest oţel trebuie expuse ca să cedeze este de peste 1.000 de grade, timp de câteva ore. De asemenea, el a declarat că ar fi fost nevoie de temperaturi de peste 1.600 de grade Celsius pentru ca oţelul din care s-au realizat armăturile edificiilor WTC să se topească. La câteva zile după această declaraţie care contrazicea versiunea oficială, conducerea companiei l-a concediat.

Trebuie să observăm că FAA (Administraţia Federală a Aviaţiei) nu a dezvăluit informaţii despre traiectoria avioanelor şi nu a pus la dispoziţie înregistrarea conversaţiilor dintre piloţi şi FAA. Existau, în fiecare dintre aceste avioane mari, două cutii negre care au fost special construite astfel încât să reziste la condiţii extreme. Cu toate acestea, FAA a declarat, în mod cu totul incredibil, că toate cele opt cutii negre au fost, în mare măsură, distruse!
 

Cursa 93 nu s-a prăbuşit, ci a fost doborâtă, se pare, de avioane militare
 
Cel de-al treilea avion deturnat, cursa United 93, a decolat din New Jersey, s-a îndreptat spre Ohio, apoi a virat şi s-a întors către Washington DC. Se presupune, fără vreo dovadă, că pasagerii au dat telefoane celor dragi. Proiectul Achilles a demonstrat, însă, că posibilitatea de a folosi telefoanele celulare la altitudinea la care se presupunea că zburau avioanele este foarte mică. Astfel, probabilitatea de a reuşi un apel telefonic la o altitudine de 10 km este de 0,006%. La o altitudine de 1,2 km, probabilitatea de a efectua o convorbire telefonică este de 0,4%. Practic, imposibil.

S-a mai fabulat că, la un moment dat, persoane precum Scott Beamer şi alţii au încercat să preia controlul avionului. Varianta oficială susţine că acesta s-a prăbuşit în timpul zborului din cauza luptei dintre pasageri şi terorişti.

Dacă analizăm, însă, trei aspecte esenţiale, concluzia la care ajungem este că, de fapt, avionul a fost doborât, nu s-a prăbuşit. Acestea sunt:
a. Nu au putut fi identificate resturi semnificative. Practic, resturile avionului au fost împrăştiate pe o rază de aproximativ 13 km;
b. Resturile constau din bucăţi foarte mici;
c. Martorii oculari au relatat că au auzit o explozie puternică în timp ce avionul era încă în aer şi că au văzut avioane militare în zonă.

Astfel, imaginile de la locul „prăbuşirii“ zborului United 93, departe de a fi conforme cu scenariul prăbuşirii unui avion, trimit prin toate elementele la o doborâre cu avioane de vânătoare.
 

În mod suspect, mai mult de jumătate din personalul dat dispărut în urma atacului fusese mutat în aripa dezafectată a Centrului Naval de Comandă al Pentagonului cu puţină vreme înainte de atac. Cine ar fi avut interesul să trimită brusc oamenii să lucreze în aripa dezafectată?

Pentagonul a fost lovit de un avion uşor, în niciun caz de un Boeing 757 de 16 tone

Varianta oficială a evenimentelor afirmă că cel de-al patrulea avion deturnat, zborul 77, a lovit Pentagonul. Să trecem în revistă câteva date semnificative despre acest edificiu, în legătură cu evenimentele din 11 septembrie 2001.

Pentagonul este una dintre cele mai mari clădiri de birouri din lume şi găzduieşte Departamentul American al Apărării. Este situat pe malul râului Potomac din Virginia, Arlington, în dreptul Washington D.C. Clădirea are forma unui pentagon regulat şi este formată din cinci „inele“ concentrice, interconectate prin pasaje. Construcţia sa a început în septembrie 1941 şi a fost terminată în 1942. În prezent, mai mult de 25.000 de civili şi militari lucrează acolo.

Cel mai bine apărat dintre edificiile armatei americane este cel al Pentagonului. Prin urmare, atunci când ni se spune că un avion a fost deturnat de către terorişti şi se îndreaptă spre capitală, iar Centrul Militar de Comandă al întregii Americi este paralizat şi nu reacţionează în niciun fel, este firesc să ne manifestăm cu scepticism şi să nu credităm această versiune neverosimilă, ca să nu spunem imposibilă.
Deşi în Washington D.C. există mai multe camere video şi echipamente de supraveghere decât oriunde în lume, Armata a publicat, în mod suspect, doar 2 imagini ale atacului, care nici măcar nu evidenţiază avionul atacator.

Înregistrările video ale sistemelor de supraveghere de la clădirile din jur (hoteluri, benzinării etc.) care au surprins adevărata desfăşurare a evenimentelor au fost ridicate de FBI şi s-a impus, printr-un ordin de securitate naţională, tăcerea asupra acestora. Ori, dacă nu era nimic de ascuns, de ce să fie secretizate casetele?

Cu puţină vreme înainte de atac, o decizie cel puţin stranie a comandamentului a făcut ca o parte din personal să fie trimisă să lucreze tocmai în aripa dezafectată – care nu mai adăpostea la momentul acela nici angajaţi, nici birouri, nici calculatoare! – în care a intrat avionul. 124 de oameni şi-au pierdut astfel viaţa acolo. Pentru oricine este mai mult decât evident că această mişcare a fost premeditată!

În imaginile filmate şi prezentate imediat după impact, se poate observa că în spărtura făcută în zid lipsesc cu desăvârşire urmele aripilor unui avion Boeing 757. Mai mult, geamurile clădirii erau intacte după impact. Un Boeing 757 de 16 tone lasă multe urme după un incident grav, soldat cu incendiu. Conform rapoartelor armatei, există doar două resturi (cu totul nesemnificative) care se presupune că provin de la avion, o piesă foarte mică şi nedefinită de metal şi o piesă de aluminiu. Întrebarea evidentă este: unde sunt motoarele, care cântăresc câte patru tone fiecare? Dar trenurile de aterizare şi multe alte resturi ce rezultă din prăbuşirea unui avion? Cel mai probabil este că ele s-au evaporat ca prin farmec, dacă au existat vreodată…

Toate acestea conduc la concluzia că, de fapt, Pentagonul a fost lovit de un avion uşor, probabil un avion militar, şi nu de un Boeing 757, aşa cum s-a declarat oficial, pentru a da dimensiuni apocaliptice „atacului terorist“.

Zborul 77 a dispărut în totalitate de pe radar în timp ce se îndrepta către vest, spre Ohio; nimeni nu a declarat că l-ar fi văzut la întoarcerea sa spre Washington. Se pare că NORAD nu a trimis niciun avion să investigheze ce s-a petrecut cu această cursă decât după prăbuşire. 

 

Această fotografie evidenţiază zona din clădirea Pentagonului afectată de impactul cu avionul. În imaginea de jos avem o simulare a coliziunii cu un  Boeing 757. Este evident că în această situaţie zona avariată trebuia să fie de aproape 40 de metri, adică dublă. Singura ipoteză plauzibilă este că Pentagonul a fost lovit de  un avion militar uşor, de dimensiuni simţitor mai mici.

 
 

Invazia Afganistanului, realizată pentru însuşirea cu forţa a resurselor petroliere

La 15 august 2001, o serie de lideri talibani se aflau în Houston, pentru a negocia cu societatea Unocal (Union Oil Company of California) dreptul de a construi o conductă de gaz în zona zăcămintelor afgane de petrol şi gaz, cunoscute drept unele dintre cele mai bogate din lume. Societatea Unocal avea strânse legături cu vicepreşedintele Dick Cheyney. Talibanii nu au acceptat termenii propuşi de americani. Consecinţele au urmat imediat:

a. Preşedintele Bush a semnat un ordin, datat înainte de 11 septembrie 2001, pentru organizarea unui atac asupra Afganistanului;
b. Noul Preşedinte al Afganistanului este o marionetă a americanilor – un fost înalt funcţionar de naţionalitate afgană al societăţii Unocal;
c. Prima dintre afacerile realizate de conducătorii Alianţei Nordice Afgane, instalaţi la putere de către americani, a fost acordul cu Unocal de a construi conducta de gaz în termenii impuşi de SUA.

În timpul invaziei, forţele aeriene americane au trimis mii de avioane pentru a lansa rachete de înaltă tehnologie în Afganistan asupra câtorva birouri, magazine, şcoli, spitale şi locuinţe. Mii de soldaţi au fost trimişi pentru a invada Afganistanul, pentru a le distruge modesta armată şi pentru a le doborî guvernul. Congresul american a dat preşedintelui votul pentru acţiune. Totuşi, Congresul nu a declarat niciodată război, aşa cum este clar specificat în Constituţia americană.

În orice caz, niciunul dintre cei despre care s-a spus că ar fi participat la „atacurile teroriste“ nu era din Afganistan. Ben Laden a susţinut că nu el este autorul, iar talibanii au afirmat că-l vor preda pe Ben Laden dacă SUA le oferă vreo dovadă că el a fost implicat.

Forţele speciale americane au dirijat şi au susţinut Alianţa Nord-Atlantică pentru a învinge forţele talibanilor. Nu a fost o bătălie în adevăratul sens al cuvântului. Americanii, cu arme avansate, de secol XXI, din programul militar supranumit Războiul Stelelor, au luptat contra unor crescători de capre, cu puşti şi arme mai vechi cu un secol. Una dintre strategiile favorite ale armatei americane în această vânătoare de raţe era de a lansa bombe incendiare din avioane care zburau la altitudini cu mult în afara razei de acţiune a tunurilor rudimentare ale talibanilor. Aceste bombe împrăştiau o substanţă  derivată din petrol pe o zonă de mărimea  unui teren de fotbal. În timp ce această substanţă era împrăştiată la sol, ea lua foc, provocând o combustie deosebit de puternică şi absorbţia aerului respirabil din acel perimetru. Nicio fiinţă nu putea supravieţui acestui holocaust. După o asemenea confruntare în nordul Afganistanului, aproximativ 2.000 de talibani au fost luaţi prizonieri. „Învingătorii“ i-au îndesat pe prizonieri în camioane, lăsându-i să se „coacă“ sub soarele puternic, fără a le da hrană sau apă. După mai multe zile, cei care mai erau în viaţă, mulţi dintre ei doar nişte băieţandri, au fost scoşi din maşini, împuşcaţi în cap şi îngropaţi în nişte morminte săpate superficial.

Care este rezultatul războiului din Afganistan? Constituţia americană a fost încălcată, mii de membri nevinovaţi ai unor triburi au fost ucişi. A fost instaurat un guvern-marionetă, condus de un fost angajat al corporaţiei Unocal. Conducta de petrol pentru Unocal a fost asigurată. Nivelul de viaţă al populaţiei din Afganistan a scăzut vertiginos. Banca Mondială şi FMI controlează acum economia Afganistanului. Producţia de opiu a crescut cu peste 900%. Pe scurt, francmasonii au obţinut, printr-un procedeu demonic, controlul asupra unei noi ţări.
 

Zeci de mii de victime ucise de politica americană

Pe 11 septembrie 2001, 2.998 de persoane au fost ucise în New York, în Pennsylvania şi la Pentagon. Acesta este considerat „cel mai cumplit atac terorist din istorie“.

Conform profesorului Mark Harold de la Universitatea New Hampshire, între 7 octombrie şi 7 decembrie 2001, forţele speciale americane au ucis cel puţin 3.800 de oameni nevinovaţi din triburile afgane, majoritatea bătrâni, femei şi copii. Profesorul Harold spune că aceasta este doar varianta publicată în rapoartele mass-media şi că numărul real al non-combatanţilor măcelăriţi se apropie, probabil, de 5.000. Ziarele din India au raportat mai mult de 20.000 de persoane ucise. Toate acestea s-au săvârşit în numele poporului american, sub titlul „Operaţiunea Dreptate Infinită“.

 

George Bush alături de Donald Rumsfeld în faţa zonei avariate a Pentagonului, după „atentatul terorist“. Bush afişează şi cu această ocazie un semn masonic transmiţând un mesaj „fraţilor“ săi.

Masonii Bush şi Cheney, împreună cu restul conducerii militare, au utilizat toate strategiile posibile ca să primească susţinere internaţională pentru a ataca Irakul. Pretextul lor era că Sadam a creat un imens arsenal de arme de distrugere în masă, precum şi un program secret de înarmare cu rachete. Această versiune are însă o „scăpare“ majoră: chiar americanii au distrus, în 1991, toată dotarea militară şi infrastructura Irakului, iar de atunci au instituit starea de embargo şi au adus observatori din SUA. Conform rapoartelor Naţiunilor Unite, aproximativ o jumătate de milion de copii irakieni au murit de foame şi din cauza lipsei asistenţei medicale, în urma embargo-ului.

Fără să discutăm crimele de care se făcea sau nu vinovat Saddam, este important să ştim că acesta a spus, în repetate rânduri, că ţara sa este deschisă oricărei inspecţii. Conform inspectorului ONU Scott Ritter, puşcaş marin şi republican până-n vârful unghiilor, susţinător al lui Bush, Irakul nu deţine niciuna dintre aceste arme.

În prezent, armata SUA se află în Irak. Peste 1.000 de soldaţi americani au fost ucişi. Peste 9.000 au fost trimişi acasă răniţi. America a cheltuit peste 250 de miliarde de dolari. Estimările oficiale afirmă că au fost ucişi peste 15.000 de irakieni, dar se vehiculează în mod neoficial cifre de până la 100.000 de morţi, majoritatea civili. Poporul irakian a fost zdrobit, umilit, adus la extrema sărăcie. A fost mutilată o întreagă societate, iar centrul Irakului a devenit un deşert arid, datorită utilizării bombelor cu uraniu sărăcit. În plus, au apărut nenumărate cazuri de malformaţii congenitale la noii-născuţi, din cauza expunerii părinţilor la radiaţii! Toate acestea, fără ca Irakul să fi deţinut vreodată o armă de distrugere în masă.
 

Prin aceste atentate, secta malefică a francmasoneriei a realizat încă un pas spre împlinirea obiectivelor prestabilite ale criminalei politici globaliste şi ale instaurării Noii Ordini Mondiale. Rămâne să hotărâţi singuri dacă fantastica poveste despre „atacul terorist“ ce a fost repetată, la nesfârşit, de o mass-media aflată în slujba capilor masonici este mai credibilă decât lista lungă şi consistentă de fapte care probează acest trist adevăr.

 

Bibliografie: 
1. Webster Griffin Tapley, 9/11 Synthetic Terrorism, Made in SUA, Progressive Press, 2005
2. Greg Felton, author of „Enemies by Design: Inventing the War on Terrorism,” Progressive Press, 2005
3. Wisnewski, Gerhard, Les Dessous Du Terrorisme (Top Secret) – Qui Dirige Le Monde Par La Peur?, Editions Demi-Lune, 2007
4. Nafeez Mosadeq Ahmed, La Guerre contre la Verite, Editions Demi-Lune, 2006
5. Conspiracies, Conspiracy Theories, and the Secrets of 9/11, Mathias Brockers
6. The 9/11 Commission Report: Omissions And Distortions, David Ray Griffin
7. Michael Rupert, Crossing the Rubicon, New Society Publishers, 2004
8. Victor Thorn, Le Proces du 11 Septembre ou Le 11 Septembre a L’epreuve des faits,Editions Demi-Lune, 2005

 

Vă recomandăm să citiţi:

Fundamentaliştii islamici, Frăţia musulmană şi CIA

Serviciile secrete, loviturile de stat şi atentatele

yogaesoteric

ianuarie 2008

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More